Hawking, extraterestrii, sageata timpului si Planeta-Ou

Pe Discovery Channel va începe în curând un serial conceput de Stephen Hawking, în care cunoscutul cosmolog îşi expune, între altele, viziunea sa despre extratereştri, o chestie de real interes intelectual, având în vedere că e vorba nu doar de un savant extrem de popular prin modul în care a reuşit să-şi învingă un handicap infernal, dovedind că spiritul  creator poate rezista în condiţii extreme, însă vorbim efectiv despre unul dintre redutabili gânditori ai ultimelor decenii, autor al unor  valoroase studii despre black holes, aceşti monştri kosmici relativ recent descoperiţi.

Hawking e convins că nu suntem singuri în Universul în care există nenumărate alte civilizaţii sau măcar nenumărate alte fiinţe vii, majoritatea în stadii elementare de evoluţie,  dar că n-ar fi deloc exclus să existe şi civilizaţii mult prea superioare civilizaţiei terestre, ca să riscăm a da nas în nas cu ele acum, fiind mai mult ca sigur că alienii ultrasuperiori ne-ar trata cu agresivitate şi-n orice caz ne-ar periclita henorm, aşa cum europenii care au descoperit Lumea Nouă au distrus în final civilizaţia aborigenă.

A admite că extratereştrii ne sunt muult superiori înseamnă a marşa pe străvechea concepţie că Universul e un hambar plin de materie şi de întâmplări fenomenale accidentale şi-atât de gigantic faţă de firişorul de nisip numit “Calea Lactee” (care la rându-i e inimaginabil de mare faţă de firişorul de praf “Terra”), încât a presupune că Planeta-Ou, cum îi zic eu, e chiar buricu’ Metagalaxiei înseamnă a ne întoarce la anticul geocetrism ptolomeic. Or, io n-am spus niciodată că Universul e sferic, iar Pământul ar fi centrul acestui balon homeric, aloou, ci hai să zicem că numitu’ Kosmos e ca un  Cilindru sau precum un Cui dat dreakului, cum ar veni, iar Terra e Vârfu’ lui…:)

Dacă acceptăm existenţa Big-Bang-ului (o chestie de domeniul evidenţei, pe care nimeni n-o mai poate nega), a curgerii (pantha rei) dinspre un început spre un sfârşit sau măcar spre infinit / indefinit şi-n consecinţă suntem siliţi a observa săgeata timpului, lansată din arcul Marelui Alpha, prin triada mişcării săgeţii în zbor (trecut-prezent-viitor), atunci suntem riguros obligaţi să recunoaştem că Universul big-bangator n-o avea el un centru, cam ca un supermoll, însa are un vârf săgetător, normal, cu care sparge Zidul Virtual, asemenea  conului unui supersonic ce sparge zidul sonic c-un bubuit colosal, iar acest vârf poate fi în ultimă analiză un punct, respectiv chiar firul de praf cosmic numit Pământ... ! Da, mey, care-i problema…?? , de ce n-ar fi Terra vârful kosmic absolut, din moment ce – cel puţin deocamdată – n-avem nicio dovadă că n-ar fi aşa, Omul şi Planeta sa, Planeta-Ou, aloou, fiind – în mod cert, după părerea mea – singura entitate vie & creatoare din înconjurătorul Hău, pe care o ştim, o simţim şi-o trăim, şi tu, şi eu, şi Hawking ista, savantu’ supershow…?

Când anume – în istoria Kosmosului, adicătelea – s-ar fi putut naşte civilizaţia aia extraterestră muult superioară celei de pe Terra ? Ştim că după încolţirea Pomului Vieţii (Tree of Life), prin explozia Sămânţei Germinatoare (Atomu’ Primar) au urmat stadii kosmice de-o violenţă înspăimântătoare, în care n-ar fi putut s-apară nici măcar un atom de hidrogen, cea mai simplicisimă alcătuire din lumeea minerală  fără simţire, darmite viaţa cea cu ştiinţă de sine, cu liber arbitru şi cu iubire… ? Iar pentru că io n-am, aici şi acum, alte cuvinte mai potrivite prin care să vă descriu ce şi cum a fost, dar nu ca la nişte elite nisfirite, pierdute-n consideratii scolastice, hyperestetice ori fandosite, ci cu vorbuliţe sprinţare, pe cât se poate pline de haz & candoare, vă voi prezenta conceptele ori formulele fundamentale imbricate tale-quale în a iambilor şi-a troheilor boare înviorătoare, într-un text pe care să-l priceapă orişicare, frăţioare, dar care să nu-i pară o lecţie pleectisitoare, ci mai mult ca o-ntrebare pe care să şi-o pună şi rezolve fiecare:

“Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu’ infinit ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, apoi treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, pe urmă norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)” (Planeta-Ou, Cântul II)

Abia relativ recent, aloo, în dezvoltarea Pomului Vieţii (3-4 miliarde de ani ago) au putut apărea planetele unde vor ecloza (subt Clocitoarea amenajată dintr-o stea nici prea-prea, nici foarte-foarte, voila…) fiinţele care fac diferenţa între viaţă şi moarte, care planete deci să nu fie nici piatră seacă, moale, arsă, îngheţată ori acră, dar nici pur şi simplu carne de bou sau de vacă, bestie indolentă, rea ori tolomacă şi care doar  ele, abia,  fiinţele astea foaarte evoluate, ar fi putut avea curiozitatea sau interesul de a contacta suratele de pe Planeta Albastră, asta a noastră,  în caz că le-ar fi dat prin minte s-o caute unde şi-a înţărcat dracu' iapa, respectiv la Muma Dracului de pe planeta a 3-a a unei oarecare steluţe dintr-o galaxie aşijderea, şi cu condiţia să aibă şi cu ce să se deplaseze încoa’, păi cum naiba.  Or, din moment ce semenii de vârsta nostră din Hyperspatz  (din Noua Spanie stelară, cum ar veni) n-au apărut nici până acuma şi după cum ne-a spus Comisia Condor – parcă aşa îi zicea – nici nu vor apărea mai devreme de 15.000 de anişori, înseamnă, logic, că extratereştii sau nu există, sau nu ne pot fi superiori. Aşa după cum io însumi v-am spus : 

“Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…

Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…” (Planeta-Ou, Cântul II).

Concluzia ar suna cam aşa, întărită şi de desemnele maestrului Devis Grebu, care a avut viziuni asemănătoare cu ale lui mandea cu mult înainte să fi auzit de AVP, iar io de DG (căci doar trăiam în Românica, iar dumnealui în America, deci tocmai la capătu ălălalt al Universului, bre… : ) )

“Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo… Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum…), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru‘ o va fi gustat, normal… Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu‘ rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu‘ scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur… ) pe “cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo…), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţileurmătoare, n-aşa…? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii…” (Planeta-Ou, Cântul III)

++++++++++++++++
Text original & comments : aici.