O proteză amicală pentru “fracturile” (a)morale ale dlui Tudoran

În loc să-mi publice pe blogul său mesajul prin care-l rugasem să se solidarizeze cu sussemnatul şi să blocheze intrarea acolo a trolului anonim „raduhumor”, care mă hărțuiește de ani de zile într-un mod inimaginabil de abject (vezi aici mesajul refuzat), Dorin Tudoran, intelectualul care nu de mult scria că sunt un „neliniştit de geniu” şi deplângea faptul c-am fost „decartat, cu viteza luminii, atât de autoritățile culturale româneşti, cât şi de plutonul său liric”, şi nu de altceva, păi cum naiba, dar pentru că „pe orice parte întorci lava – lava fiind io, aloo… -, ea rămâne incandescentă, strălucitoare, şi asta înnebuneşte scrumul, praful şi gloriile de hârtie creponată…”, deci admiratoru’ meu, cum ar veni,  nu se dă el însuşi în lături să bagatelizeze „Apelul către Europa”, după ce mai deunăzi mă cam făkuse, başca, milog, paranoic, mitoman etc., în pamflete cică impersonale, dar în fapt răutăcios şi transparent ţintinte şi susţinute de rumoarea sarcastică a forumiştilor săi pretins pasionaţi de blogu-i, când ei – sau cel puţin unii dintre ei – sunt doar nişte becisnici propagandişti de ocazie şi troli de vocaţie, aşa cum îi cunoaşte toată lumea familiarizată, cât de cât, cu cyberspaţiul ro... Citez:

„De curând, a fost salutată împlinirea a 30 de ani de la elaborarea “unicului text clar anticomunist scris de vreun intelectual în timpul regimului comunist din România în anii ‘80.”

În prezentarea salutului se foloseşte şi un text al meu. L-am scris acum câţiva ani la rugămintea autorului documentului salutat, pentru prefaţa unei cărţi pe care se pregăteşte să o publice. Aş semna şi astăzi, cu aceeaşi dragoste, textul respectiv numai că nici atunci, nici azi şi niciodată nu voi putea  să subscriu la afirmaţia privind unicitatea documentului salutat acum.

Textul celebrat astăzi a fost elaborat în 1980 şi nu a fost văzut decât de câţiva prieteni ai autorului. Turnătoria nu a întârziat să apară şi documentul a murit în faşă. Unei frustrări venite din de a-ţi vedea o acţiune atât de riscantă bagatelizată de mulţi, ne putem trezi că îi adăugăm într-o zi coordonata unui impact istoric strălucit, dar care a lipsit cu desăvârşire.

Apelul respectiv poate fi citit oricând cu emoţie. El este mărturia dramatică a frământărilor unui tânăr intelectual, oripilat şi sătul de efectele comunismului. Iniţiativa de a scrie acel text trebuie înregistrată în orice analiză exhaustivă a semnelor de dezavuare a dictaturii comuniste din România. Dar ghinionului că textul respectiv nu a reuşit să circule, repercusiunilor suferite de autor şi ocultării gestului său nu trebuie să le adăugăm astăzi evaluări mai mult decât discutabile. Cum, cu dreptate, scrie Vladimir Tismăneanu: “Nu a fost să fie”.

Disidenţa românească, calitatea fibrei ei, constituie un subiect ce rezistă cu greu unor analize comparative serioase.  Adăugându-i şi evaluări pripite riscăm să parazităm cu totul mesajul pe care existenţa ei l-ar mai avea cumva de transmis. Dacă o facem, data viitoare când va mai trece Herta Müller prin România, coliziunile de astăzi ni se vor părea simple mângâieri, iar fractura ce separă ”oameni de bine” de ”oameni de bine” va fi şi mai dureroasă.”

În primul rând, corect ar fi fost ca bloggerul să şi numească „documentul salutat de curând” (şi salutat nu de tot boboru’, cu surle şi fanfare, aloo, sau măcar de vreo trecătoare putere, fie ea şi USR, să zicem, ori baremi de către mesenii ce se găseau întâmplător în restaurantul scriitorilor, ex-Madam Candrea, joi, 7 oct. 2010, orele 21,oo trecute fix, când s-au împlinit 30 de ani de la semnarea, chiar în acea incintă, a documentului cu pricina, ci doar de câţiva oameni cu bun-simţ, recte de prietenii lui Teodor Mărieş şi-ai inegalabilului militant civic, Sorin Ilieşiu) ; e vorba aşadar de „Apelul către Europa”, document care poate c-ar fi meritat să i se dea şi linkul, dacă nu chiar să fie inscripţionat la tagged-urile topicului bagatelizator, n-aşa?, fiindcă aici nu mai e vorba de un pamfleuț despre scorpioni şi broscuţe, ci de un document cât se poate de real şi nu atât de insignifiant pe cât se străduieşte dl blogger să-l fakă, imparţial ca tot rumânu’, n-așa?

Astfel, aserţiunea : „Textul celebrat astăzi a fost elaborat în 1980 şi nu a fost văzut decât de câţiva prieteni ai autorului. Turnătoria nu a întârziat să apară şi documentul a murit în faşă. Unei frustrări venite din de a-ţi vedea o acţiune atât de riscantă bagatelizată de mulţi, ne putem trezi că îi adăugăm într-o zi coordonata unui impact istoric strălucit, dar care a lipsit cu desăvârşire” , dacă nu e complet rău-voitoare, e cel puţin ridicolă. Apelul către Europa a fost văzut sau ascultat la vremea sa, în afară de Nicolae Manolescu, despre care ştim cine e, de Angela Marinescu – pe care mulţi o consideră cea mai importantă poetesă Ro din toate timpurile şi care a fost chiar semnatară a Apelului, aloo -, de Paul Daian, care o fi fost el turnătorul meu, dar a fost până mai deunăzi animatorul Bookfesturilor snobilimii dâmboviţene şi e considerat de asemenea un poet valoros, de Eugen Suciu, alt semnatar al apelului, un poet din istoria d-lui N.Manolescu, n-aşa?, de Petru Romaşan şi Dan Arsenie, intelectuali de prima mărime, după unii, martori la semnarea apelului, ca şi Romulus Brâncoveanu, actualul decan al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, personaj al poveştii lui Ave, de Călin Vlasie, cel care a avut în mână apelul cu semnăturile şi care trebuia, de altfel, să-l expedieze la CCES, de Ion Bogdan Lefter, impozantul universitar şi critic literar de azi, care a citit apelul în paginile samizdatului „NU!”, frunzărit în august 1981, când am întreprins a doua tentativă de apel, de mulţi alţi colegi şi prieteni jurişti, unii dintre ei aflaţi astăzi în poziţii remarcabile în justiţie sau administraţie, care m-au rugat însă să le păstrez anonimatul – pe unii nici nu mi-i mai amintesc, de fapt -, printre ei Petre Dincă, iniţial plasat de securişti ca sursă pe lângă mine, dar care a defectat imediat, cu orice risc personal, Petre fiind în realitate cel mai bun prieten al meu,  transformat el însuşi în semnatar al Apelului, tentativa a doua, din 1981 ; nu mai puţin, apelul or gestul meu disident a fost cunoscut de membrii Cenaclului de luni, care după ce au aflat de la Călin Vlasie că am fost reţinut de Securitate, în octombrie 1980, au vrut să se revolte ad-hoc, însă au fost calmaţi de coordonatorul cenaclului, dl Nicolae Manolescu, care le-a spus lunediştilor că va interveni la G.Macovescu, politrucul şi preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, pentru eliberarea mea (ceea ce a şi făcut) ; totodată, au auzit de păţania mea cu Securitatea miile de oamenii din zona de domiciliu şi de serviciu, în rândul cărora cazul „Poetu” a avut un incontestabil ecou, arătându-le oltenilor mei, cel puţin, că se poate îndrăzni şi spera, n-aşa?, ecou ce a culminat cu dezbaterea publică a cazului şi Apelului către Europa în şedinţa de înfierare ce a avut loc la Slatina, în data de 19 octombrie 1981 şi la care au participat colegi de serviciu, activişti pcr, ziarişti şi, evident, securişti, aşa cum se vede din documentul pe care îl reproduc mai jos. Din acelaşi document, rezultă că despre AVP şi Apelul către Europa a fost informată nu doar toată conducerea DSS – centrală şi locală – ci chiar N.Ceauşescu personal, astfel că se poate spune că o bună parte din elita de atunci a RSR (intelectuală, politică sau din serviciile de informaţii) a ştiut de Apelul către Europa. Faptul că n-a auzit despre Apel sau despre redactorul său şi restul boborului, care-n schimb auzise despre Goma ori va auzi, mai târziu, despre dizidentul Dorin Tudoran, despre Doina Cornea, despre Radu Filipescu sau despre alţi disidenţi mai cunoscuţi decât cel imortalizat de băieţi prin d.u.i.-urile „Cronicarul” şi „Poetu”, abia acest fapt, ei bine, n-are nicio relevenţă, aloo, căci boboru’ a rămas oricum inert (necum să se radicalizeze, aşa cum le place unora să creadă) până la aşa-zisa radicalizare din 89 (anul tuturor radicalizărilor din Est), când tovii şi băieţii care mă cunoşteau mai degrabă pe mine, decât pe ceilalţi disidenţi pe care-i ştia tot boboru’, au montat, ei, „Revoluţia în Direct” (văzând că elita intelectuală sau civică  n-are de gând să mişte în front, vai…) şi, dându-se de trei ori preste cap, precum personajul principal din „Povestea porcului fermecat”, s-au transformat din teroriştii reacţionari de ieri, în revoluţionarii salvatori de mâine, de la o zi la alta, efectiv. Şi nu cred că e o întâmplare că printre picioarele „revoluţionarilor” din decembrie 1989 s-a învârtit, ba chiar într-un post esenţial în acele momente  (ofiţer de serviciu pe întregul Minister de Interne – Miliţie plus Securitate – în zilele de 21-22 decembrie 1989, aloo…), însuşi faimosul colonel Raţiu, cel care mă anchetase, în calitate de şef al Securităţii Judeţului Olt, în octombrie 1980 şi-n octombrie 1981, dar şi apoi, până la sălatarea sa la cucurigul Direcţiei I (informaţii interne, disidenţi) a DSS (începând din 1985 şi până la “revoluţie”, inclusiv), ofiţer despre care nu m-aş mira să aflu că a fost promovat la şefia Direcţiei I, cu funcţie de general, tocmai pentru că reuşise să rezolve de o manieră fulminantă cazul „Poetu” (şi care într-o discuţie, să zicem neoficială, din lungul şir de anchete la care m-a supus, mi-a zis textual: „Aveţi dreptate, tov AVP…  Şi eu sunt de părere că greşesc grav cei care cred că oamenii, cărora – cum ziceţi dvs – le-au trebuit milioane de ani spre a se transforma din maimuţe în hominizi, se pot transforma  peste noapte într-o colonie de îngeri docili…” Şi deci, cine pe cine a radicalizat, în fond şi la urma urmei, stimate DT… ? Boboru’ ăla care zici c-a auzit despre domnia ta, dar nu şi despre mine, nu putea fi radicalizat decât de frigul şi foamea din realitate, aloo, iar nu de eseul, prea subţire pentru boboreni, „Frig sau Frică”, pe când io am proba că Apelul către Europa i-a radicalizat niţeluş – ca dreaq, n-aşa ? – chiar pe cei de frica cărora ştia însuşi dictatoru, dar de care – tocmai de aceea -  n-a scăpat…

P.S. Aş fi vrut să pun acest articol – sau cel puţin o parte din el – chiar subt gomosu text al lui Dorin Tudoran, însă m-am temut că imparţialu – cică – blogger mă va cenzura pur şi simplu, aşa cum a făcut şi cu mesajul celălalt (deşi nu avea absolut niciun motiv să o facă). Asta e situaţia, naţia &  trataţia…

+++++++

Text orgiginal & comments : aici.

P.S. Aş fi vrut să pun acest articol – sau cel puţin o parte din el – chiar subt gomosu text al lui Dorin Tudoran, însă m-am temut că imparţialu – cică – blogger mă va cenzura pur şi simplu, aşa cum a făcut şi cu mesajul celălalt (deşi nu avea absolut niciun motiv să o facă). Asta e situaţia, naţia &  trataţia.

+++++++
Text orgiginal & comments : aici.