Entitatea SUE e deja o necesitate istorică, nu doar o romantică posibilitate

My friend Adrian Merfu***, în acord cu euroscepticii care sunt de părere că Statele Unite ale Europei nu se vor putea constitui niciodată ca o entitate politico-administrativă federativă, după modelul Statelor Unite ale Americii, întrucât ţâfnele naţionaliste şi mentalităţile locale sunt mult prea puternic înrădăcinate pe Bătrânul Continent şi deci teritoriul european astfel îmburuienit n-ar putea fi nicicând suficient de desţelinit, în aşa fel încât să facă posibilă încolţirea seminţei & seminţiei europene unice, ne reaminteşte, drept corolar al argumentaţiei sale, despre definiţia pe care o dă Max Weber statului modern, definiţie în care europenii ar crede cu tărie încă.

Să revedem însă împreună celebra definiţie weberiană : “A state is a human community that (successfully) claims the monopoly of the legitimate use of physical force within a given territory. Note that “territory” is one of the characteristics of the state” (v. Extracts from Max Weber) sau mai pe româneşte: “Statul este acea comunitate umană care îşi arogă (cu succes) dreptul de a avea, în graniţele unui anumit teritoriu – şi acest teritoriu face parte dintre caracteristicile sale ca stat – monopolul constrângerii fizice legitime” (Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992, p.8.). Sigur, problema e mult mai vastă şi impune să se ţină cont şi de alte caracteristici ale statului modern, deduse din concepţia lui Max Weber, cum ar fi : populaţia, structura politică de dominaţie, existenţa aparatului administrativ (birocraţia) şi a unor organisme şi instituţii specializate de impunere a ordinii, însă putem trage concluzii suficient de semnificative chiar şi numai din aceste date sumare pe care le avem deja.

Concluzia cea mai frapantă este că, din contra, niciuna din caracteristicile statului weberian nu se opune categoric preconizatului SUE, fiindcă noua entitate statală ar putea îndeplini într-un timp rezonabil şi printr-o voinţă politică fermă, trecând peste orgoliile naţionaliste exacerbate, atât condiţia unui teritoriu comun federal (ce se poate cala destul de uşor pe celelalte condiţii preexistente, şi anume: o populaţie totuşi destul de omogenă din punct de vedere rasial, cultural şi religios, fiind vorba în esenţă despre caucazieni de religie creştină, cu aproximativ acelaşi tip de cultură format prin imitarea culturii occidentale, sau cel puţin având sisteme statal-juridice de tip modern – inclusiv Turcia -, provenind ab ovo din dreptul roman), o structură politică de dominaţie şi un tip de birocraţie de aceeaşi inspiraţie doctrinară, cât şi cealaltă condiţie fundamentală de existenţă a unui stat de tip modern, weberian, respectiv posibilitatea ca noua entitate statală să dobândească, prin tratatul de constituire a federaţiei, legitimitatea de a avea cuasimonopolul contrângerii fizice pe întreg teritoriul federal, prin instituirea poliţiei şi jurisdicţiei federale, cu competenţe diferite de cele ale poliţiilor şi organelor jurisdicţionale locale, în orice caz superioare ierarhic acestora, precum şi a unei forţe armate federale, după modelul deja verificat al FBI-ului, US Army etc. Este absolut iluzoriu să continuăm a crede că Uniunea Europeană va putea exista şi pe mai departe doar ca o simplă uniune economică sau ca un Sektoralstaat, cum se crede mai nou, deci ca o entitate despre care nimeni nu prea ştie ce este, în definitiv, şi căreia de aceea io îi voi spune struţocămila ioropeană, entitate ce pare a evolua subt forma unor “sectoare autonome, care au libertatea de a-şi fixa agendele de priorităţi şi de a executa politici publice în afara unui control guvernamental strict“, şi care struţocămilă, în momentul în când s-ar afla în faţa unor probleme globale sau cel puţin euroregionale complexe, aşa cum s-a întâmplat în timpul actualei mari crize, va da, evident, din colţ în colţ, fiindcă o problemă globală nu poate fi rezolvată decât tot prin măsuri globale, respectiv euroregionale, aloo, care la rândul lor nu pot fi impuse decât printr-o forţă de coerciţie specifică unei entităţi statale unitare sau cel puţin federale, căci altfel orgoliile or interesele naţionale, atât de tributare, vai, mentalităţilor, populismelor şi politicianismului local, ar bloca măsurile de retorsiune globale sau euroregionale şi astfel s-ar duce dreakului giudeţu’ ioropean, cum ar veni. Cazul Greciei – dar şi al altor entităţi statale din zona euro şi nu numai -, ce-ar pohti și să beneficieze de solidaritatea euromonetară, dar şi să trăiască greceşte, e semnificativ în acest sens. Aşa cum spuneam aici, problemele Greciei, dar şi ale nevinovatelor ţări care sunt nevoite să scoată sute de miliarde de euro din bugetul propriu spre a-i asista pe “sărmanii” greci, se datorează enormului deficit al crapulosului stat, incapabil să-şi achite obligaţiunile ajunse la scadenţă şi care se ridică la sute de miliarde de euro, deficit cauzat între altele de neconcordanţa dintre nivelul cheltuielilor bugetare şi cel al veniturilor, de slaba productivitate a economiei greceşti, de volumul imens al economiei subterane, de al 13-lea sau al 14-lea salariu al foodulilor grecotei cu nas subţire, care duc trai-nineacă pe banii statului (dar de fapt ai investitorilor care au împrumutat statul), iar în plus se pensionează la 50 de anişori,  de parcă ar fi armata şi miliţia rumână, ai dreq, în timp ce nemţii, e.g., care au avut-o în cârcă din 89 şi pe surata ex-sovieto-prusacă, muncesc de dimineaţa până seara şi se pensionează la 67 de ani etc. Iar Grecia nu e atât de departe de Românica, n-aşa? Singura modalitate de a preîntâmpina astfel de situaţii şi de a putea lua oricând măsuri globale sau regionale într-o problemă globală sau regională, oricât de dureroase ar fi aceste măsuri, dar necesare, este ca entitatea ce ar lua astfel de măsuri să aibă şi puterea de a le legifera, dar şi pe aceea de a le aplica folosind forţa de constrângere care să emane din propria-i suveranitate, obţinută din cedările de suveranitate subsecvente, altfel, totul s-ar opri la poarta bâzdâcurilor naţionale ori a intereselor  birocraţiilor sau mafiilor locale, incapabile să vadă pădurea din cauza copacilor proprii, evident.

Viteza tot mai accelerată, de la o zi la alta, cu care Planeta Ou se îndreaptă spre punctul de impact cu Steaua Pelin a marilor probleme globale (poluarea, încălzirea globului, epuizarea resurselor tradiţionale de combustibil şi de hrană, discrepanţa tot mai mare dintre bogaţi şi săraci, suprapopularea, spirala tot mai ameţitoare a cursei înarmărilor nucleare etc) ar cam impune deja apariţia Statului şi Guvernului Planetar, care să poată lua măsuri globale contra crizelor planetare de tot felul şi să controleze fie şi matrixian, n-aşa?, respectarea cu cea mai mare stricteţe a acestor măsuri, aplicând sancţiuni drastice, acolo unde este cazul. Dar pentru că o mare parte a Planetei trăieşte încă în epoca-i romantică sau în aceea şi mai roz a drepturilor omului, cetăţeanului, iar mai nou şi ale animalului, adimtem, da, că e încă prea devreme pentru a se pune problema Statului Global (ceea ce nu înseamnă că unii responsabili or potentaţi actuali nu şi-au pus deja spinoasa problemă, în mod mai mult sau mai puţin ocult). Însă oricum ar fi, într-un secol, maxim două, problema va deveni iminentă, iar în această situaţie SUE nu doar că trebuie să se nască – până la ora H – în mod necesar, dar să se şi maturizeze plenar, crescând într-o zi cât alţii într-un an secular, altfel va fi vai şi amar.

_____________________________
***Adrian Merfu wrote :

După părerea mea problema statelor europene nu stă în securitatea frontierelor sau iminența unui război. De aceea nu cred că vom avea un stat federal al continentului asemănător Americii (trebuie să ținem cont că europenii cred încă cu tărie în definiția statului dată de Max Weber). Economia este problema principală ce a adus în discuție unificarea și de aceea cred că va fi vorba de o unificare economică. Această unificare economică va obliga statele membre să-și coordoneze politicile fiscale și bancare. Nu văd sub nici o forma o unificare administrativă sub un guvern federal european în condițiile în care sentimentul naționalist și civilizațiile vechi ce caracterizează statele europene sunt adânc înrădăcinate în memoria colectivă. // Trebuie să ne amintim ce dificultăți a întâmpinat formarea Statelor Unite în contextul în care emigranții plecaseră cu gândul să scape de sărăcie, conflicte și războaie interminabile generate de credințe religioase și animozități etnice. Cineva poate argumenta faptul că asta s-a întâmplat demult și că europenii s-au mai schimbat și au învățat din greșeli. Mă îndoiesc că omenirea, europenii în cazul nostru, “a progresat sau progresează” moral și spiritual. Dimpotrivă, economicul primează și dicteaza “moralitatea” în societate reducând bunul simț (common sense) la eficiența economică…Deocamdată atât despre acest subiect.

+++++++++++++
Text original & comments : aici.