Alte răspunsuri pentru @Adrian

Sper că nu te-ai simţit constrâns, dragă prietene, să abandonezi principiul clasic primum vivere doar spre a-mi flata poeticeasca vanitate ; fii sigur că io, care ştiu din propria-mi experienţă ce-nseamnă să faci poesie or filosofie mai fistichie – iar nu cum scrie la cartea agreată de popa, papa, de akademie sau de împărăţie – apăsat fiind de grija zilei de mâine, fatalmente kknie, te-aş fi înţeles chiar şi dacă n-ai mai fi trecut pe aici cu săptămânile sau cu lunile. Aşa fiind, de-acum se naşte riscul  ca la un moment dat (când vei fi simţind că prezenţa ta aci într-un ritm impus, iar nu pur şi simplu pentru c-ai fi fost sedus de my blog, impietează asupra bunului mers al treburilor tale sine qua non, din real) s-ajungi a dezagrea cumva nu doar persoana ce-ţi pricinuieşte acest blocaj enervant, dar şi concepţia-i însăşi, helas… oops

Aş fi vrut, totodată, să formulez răspunsurile la grelele-ţi întrebări într-un mod mai elaborat, prin deja anunţatele  “Epistole către Adrian Merfu“, însă din nefericire nici io n-am timp să le detaliez & finisez aşa cum ar merita, nici dta să le citeşti aşa cum ai vrea, probabil, şi să le replici, eventual, asemenea. De aceea, până când voi găsi – dacă voi găsi – timpul şi liniştea spre a didili răspunsurile ca pentru un filosofic five o’clook, o să le formulez – mai jos – ad hoc  (dar să sperăm că nu chiar hodoronc-tronc ) :

I.

Adrian wrote: „Problema transcendenței este mai complicată decât am crezut și pentru asta consider că trebuie lămurite alte câteva chestiuni. Una dintre ele este legată de divinitate. Spuneți așa: “Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?” // Ce înțeleg eu de aici este că Fiul lui Dumnezeu metamorfozează în varii ipostaze până la punctul omega trasând astfel de la început tot ceea ce noi percepem în timp profan.”

Da, chiar asta vreau  să spun acolo: că Tatăl – „Eu Sunt”, cum este numit în Vechiul Testament, aceasta fiind după părerea mea definiţia cea mai intuitivă, din câte cunosc, a Fiinţei – nu poate exista spaţio-temporal şi deci în real, unde să ne fie accesibil şi nouă, celor din actualitatea care este, cum ar veni, decât prin Filius or, cu acribie canonică spus, prin et Filius, prin Logosul care se naşte din El în secunda hyperlină a exploziei primare, iar apoi se umflă şi se metamorfozează prin calităţi or salturi dialectice succesive, din ce în ce mai complexe – pornind de la supa neutronică primordială a momentului zero şi până la Biosfera „Planetei Ou”, din cea mai strictă actualitate a kosmosului germinativ, spre a-şi continua evoluţia ascendentă – într-un viitor pe care nu putem, deocamdată, decât să-l predictăm în linii foarte vagi – până la Omega, stadiul final al germinaţiei universale şi totodată al spaţiu-timpului, adică al realităţii aşa cum o înţelegem actualmente, stadiu în care după toate probabilităţile kosmosul întreg, şi nu doar Planeta Ou cu fenomenul său uman – ce se va fi stratificat între timp, hăt demult, ca un vestigiu al trecutului Creaţiei –, va redeveni un singur Tot, o singură Fiinţă, reculegându-se într-o Singularitate Germinativă şi pregătindu-se pentru big-bangul Vieţii următoare. Când spun „după toate probabilităţile” mă bazez pe un binecunoscut postulat evanghelic, pe care mi-am permis să-l întorc pe dos ca pe o mănuşă – în asta constând chiar noutatea concepţiei mele, atenţie -, şi anume: „Precum pe Pământ, aşa şi-n Cer!” (inversul lui: „Precum în Cer, aşa şi pe Pământ!”, n-aşa?) După umila mea părere, n-avem nicio dovadă, aloo, că Viaţa şi Metamorfozele Kosmosului în ansamblu (şi cer scuze pentru folosirea majusculelor cam redundante, însă vreau să fiu cât mai intuitiv) s-ar desfăşura în alt mod, chip sau asemănare decât se desfăşoară viaţa pe Planeta Ou, care Planetă – tot după umila mea părere – e vârful săgeţii timpului întregii deveniri universale, reprezentând un stadiu evolutiv deja suficient de avansat, de complex şi de determinat încât să ne putem da seama atât despre ceea ce a fost până acuma, despre ce este vorba - în definitiv – în propoziţia cea mai elementară a Fiinţei (“Eu Sunt!”), cu verbul Logosului gestând – iacătă-L! – în Pântecu-i kosmic destul de umflăţel şi de aceea vizibil cât de cât chiar pentru minţile şi inimile “puicusorilor poeţi”, voila, dar şi despre ce va fi să fie, n-aşa…?

II.

Adrian wrote: „Problema ce se naște de aici constă în faptul că avem o divinitate ce metamorfozează. Intrebarea este: Rămâne Tatăl etern și același? Bineînțeles, că există o altă întrebare care complică și mai mult lucrurile: De ce neapărat o divinitate care este aceeași, care nu se schimbă? Stim de ce anticii au văzut lucrurile în felul acesta. Pentru ei tot ce se schimbă, adică urmărește un ciclu (naștere, creștere, moarte) reprezintă lumea imperfectă. Divinitatea trebuie să fie perfectă altminteri nu ar fi creat lumea. Perfecțiunea constă în eternitate și neschimbare. // Ca sa concluzionez, propun să discutăm problemele acestea și să vă aflu părerea pentru că nu pot să găsesc încă o explicație la problema transcendenței.”

Sincer să fiu, sunt eu însumi departe de a-mi fi clarificat această chestiune, dragă prietene. La prima vedere, plecând de la observaţia reală că sămânţa unei forme individuale biosferice, e.g. – biosferă ce mi-a prilejuit postulatul “Precum pe Pământ, aşa şi-n Cer!“, a nu se uita – este identică, la sfârşitul unui ciclu germinativ, cu aceea din care a pornit ciclul, am fi tentaţi să credem că Tatăl ceresc este riguros egal şi identic cu Fiul, aşa cum de altfel ne spune chiar Cartea într-o proporziţie celebră: “Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul!“. Însă tot din realitatea Planetei Ou putem extrage şi o altă concluzie, observând, de exemplu, că Alfa cu care începe o Specie nu este totuna, şi nu doar formal, ci şi calitativ, cu Omega prin care specia sfârşete, aşa cum de altfel nici Cartea – la care facem mereu referinţă, fiind o Carte de căpătâi a Bibliotecii, n-aşa ? – nu stabileşte egalitate şi cu atât mai puţin identitate între Întâiul Adam al Legământului lui Moise şi Al Doilea Adam sau Fiul Omului al Noului Testament, acesta din urmă fiind primul addam (“primul om”) care a îndrăznit să-şi zică Fiul lui Dzeu, într-un mod cu muult mai propriu decât regii sau caesarii ce nu cutezaseră să se considere decât unşii Domnului pre pământ ori semizei, la rigoare (El a zis chiar mai apăsat decât atât: “Eu şi Tatăl una suntem!“). Iată deci că e posibil ca Atomul ce se va recoagula în Final (Lemaître şi ucenicii matematicieni au cutezat să schiţeze chiar şi dimensiunile în metrică actuală, ca să zicem aşa, ale Atomului lor Primar : o Singularitate cu diametrul cât distanţa de la pământ la soare, în care se înghesuia toată materia din întregul univers, aşa cum o socotim astăzi, şi împrejurul căreia nu exista nici spaţiu şi nici timp, care nu sunt decât atributele intrinseci ale Singularităţii ăleia, evident) să fie cu totul şi cu totul Altceva, calitativ vorbind, decât Atomul Primitiv din care va fi pornit Totul, cândva, iar Softul “Cartea Vieţii” or Duhul Sfânt la comanda căruia presupunem că va exploda şi se va desfăşura următoarea viaţă – cum ar veni, căci în fapt spaţiul se va reînnoi total, ca şi cum nici n-ar fi fost, iar din arcul big-bang-ului va zbughi o nouă săgeată a timpului, fără ca cineva din lumeea or Viaţa aia să poată spune că mai înainte ar fi fost ceva, n-aşa…? – să se fi îmbogăţit, de ce nu, cu valenţele dobândite prin metamorfozele din Viaţa-i precedentă (despre care nimeni, nici măcar El însuşi, nu va putea spune decât că a fost odată ca niciodată, iată… ), dar asta e altă mâncare de pesce, fireşte.

III.

Adrian wrote: „O altă problemă se ivește în momentul în care spuneți că noul născut își creaza propria memorie excluzand orice posibilitate de anamneză în sensul Platonic. Considerați că noul născut vine pe lume “gol”, tabula rasa? Nu “moșteneste” din trecut nimic? Textul referitor la ce am spus este: “…individul nu e decât o hypostază temporară şi strict locală din specia sa, având o ‘memorie’ specială, păi cum drea’, compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dispre specia înrudită anterioară, însă individu human mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa…?” Si aici “În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila…”

Din contra, chiar din ceea ce citezi domnia ta rezultă că eu consider că omul moşteneşte la naştere Totul… Noul născut – care de fapt e bătrân de când lumea, zic – are imbricat în 99% din creierul său întreg trecutul kosmic din care emerge în locul-timpul propriu, strict personal-individual, iar acest lucru poate fi vizualizat în mod direct, de altfel, aloo, prin observarea filogenezei, în care vedem cum zigotul rezultat prin contopirea a două coduri genetice transmise din păriţi în părinţi se metamorfozează succesiv pănă la bebeluşul human ce isbucneşte deodată prin “gaura de vierme” a mamei sale direct în braţele noastre înfiorate de aşteptare, astfel că putem spune că orice homuleţ poartă în cârca-i strămoşească atât maimuţica, bestia, pasărea, şarpele, peştele sau planula din el, precum şi toate elementele chimice provenite din starea minerală a kosmosului-părinte (hypostazele ancestrale ale omului fiind regăsibile în principal în zona instinctelor, a reflexelor,  simţurilor or simţămintelor înnăscute), iar preste toate acestea apare ceva cu adevărat nou, la homuleţul nost, şi anume zona materiei cenuşii, ultima achiziţie pe linie evolutivă, care este într-adevăr o tabula rasa la început, dar pe care vor putea fi apoi inscripţionate toate datele personale care fac din orice om o entitate unică, strict locală şi strict temporală – dar şi temporară, din păcate… -, date pe care omuleţul le va încărca în memoria sa fie din experienţa-i de viaţă directă, limitată la arealul şi la timpul relativ redus, totuşi, al vieţişoarei sale, fie le va descărca, pe măsură ce societatea omenească va fi avansând prin istorie, dintr-o instituţie specială, şcoala, unde într-o perioadă nu chiar neglijabilă de timp – raportată la viaţa sa – copilului şi apoi adolescentului i se transmite experienţa anterioară a Umanităţii, prin ceea ce numim învăţământ. Omul devine astfel prima fiinţă care poate asimila ori transcende trecutul din care emerge nu doar prin instinctele direct încastrate în corpul său fizic, aşa cum se întâmplă cu toate fiinţele ce-i sunt inferioare, ci şi descărcând în memoria sa acel trecut, dintr-un recipient exterior, ca să zicem aşa, care  premerge individului uman şi care îi va urma, iar acest recipient sui-generis este Biblioteca Lumii sau Cultura, unde sunt prezervate toate achiziţiile, descoperirile sau creaţiile mai importante ale speciei umane în ansamblul său, deci ale umanităţii, fenomenologie pe care io o mai numesc şi Al Treilea Testament (după cum probabil ştii). Cât priveşte transcendenţa individuală propriu-zisă ori supravieţuirea pe care o râvneşte tot omu’ de când lumea, recte învierea morţilor (oops), io cred că chestiuţa asta va fi perfect posibilă în momentul în care corpul uman individual, dimpreună cu zona instinctelor înnăscute şi cu cortexul (faimoasa tabula rasa), se va putea clona (iar asta s-a realizat deja, aloo…) şi i se va putea descărca clonei, precum unui banal computer, nu doar informaţia din Al Treilea Testament, ca la şcoală, dar şi memoria sa personal-emoţională, creată pe durata vieţişoarei sale naturale, strict locale şi temporare, însă te asigur că nu asta va fi problema cea mai mare a generaţiilor următoare, frăţioare, ci pe cine anume să înviezi la rigoare, tale quale… oops. De-un paregzamplu, crezi matale că next generations vor mai fi interesate să-l învieze pe ipochimenul @”radu humor”, o simplă putoare şi-o obrăznicătură din născare… ? Ca ce chestie, bre…? Io cred că nu vor putea spera a învia decât cei de la care umanitatea va fi beneficiat cu ceva, undeva-cândva, a mon avis, şi care astfel vor benemerita să guste din nou din al Planetei Ou paradis.

Aşa cum am scris :

„Păi dacă dintr-un om nu rămâne în urma sa, spre a da mărturie c-a existat cândva, după ce şi veşnica pomenire a mea sau a ta despre homu’ cu pricina va dispărea, n-aşa?, decât numai ceea ce defunctu’ va fi înfăptuit cândva sub speciae aeternitatis, şi nimic altceva, aloo, înseamnă că omu’ nost’, fie el regele-soare ori burghezul cutare, papa de la Roma sau popa din Trivale, e totuna cu faptele sale cardinale, n-aşa?, aşa cum scrie şi-n cărţile imortale, unde se vbeste despre judecata de apoi a faptelor oricărui didiloi… Viaţa ta nefiind, de fapt, a ta, ci a Aceluia ce trăieşte local & temporar şi moare – cică – în făptura-ţi mitiutică, însă-n realitate doar spre a re-nvia prin next generation ce mereu şi mereu va urma, înseamnă că doar faptele din timpul vieţii tale, pe care tu ai fost liber să le faci or ba, sunt aporturi strict personale, n-aşa? la conturarea fiinţei trăitoare între Alfa şi Omega… O creaţie duhoasă, un fiu sau o fiică duioasă, un destin de ingeniu or de cenuşăreasă, o poesie sau o conceptie novissimă & aleasă, o invenţie superdrăcoasă, o biserică a neamului mai mult sau mai puţin măroasă, dar caldă şi omenoasă, o fire nobilă şi generoasă, o vorbă sau o mână prietenoasă spusă / întinsă unui semen cu inima grea sau păcătoasă (căci inimă vie, aloo…), o construcţie politică sau o ideologie mişto, un cod de legi maibaro, iată faptele ce fac dintr-un simplu poolică frânar, altfel muritor ca orişice kknar, un homo dei exemplar, care supravieţuieşte şi după ce membrii cooperativei “Munca şi Viaţa-n Zadar” dau colţu spre Bellu iar, şi iar…”

+++++++

Text original & comments : aici.