Din nou despre Planeta-Ou

• După descoperirea găurilor negre s-a constatat că în Kosmosul Germinativ – cum îi zic eu – există inclusiv samânţa hypergiganticei Black Hole din punctu Aleph (“Atomul Primar” sau "Atomul Primitiv", cum i-a zis Lemaitre), Black Hole imitată de găuricile negre – ca sa păstrăm proporţiile – din centrul oricarei galaxii, astfel că la momentul programat, şi anume în punctu’ Omega, presupun că toate găurile negre din centrele galaxiilor atunci existente se vor îngemăna spre a reface Muma Găurilor, Bulboana Originară, în care nu vor patrunde decât entităţile inseminatoare finale, pregătite între timp pentru kosmica fecundare şi pt explozia germinatoare urmatoare.
• Savanţii au estimat cu relativă precizie când anume a început expansiunea kosmică : o dată cu Big-Bangul, deci acum circa 14  miliarde de ani, însă când se va termina ? Eu cred că  sfârşitu’ nu va veni înainte ca Planeta-Ou (şi altele asemenea, însă de proporţii muult mai mari, ce se vor “coace” în viitor pe vârfurile coroanei metagalagtice şi pe măsură ce Kosmosul Germinativ se va maturiza) să eclozeze complect, într-un unic Embrion loco, aloo… La asta lucrează next generatiile de fiinţişoare trecătoare, de la eucariota la cyborgul ce tocmai se naşte pe planeta a 3-a de subt Soarele-Clocitoare.
• Principiul vital al Universului, cel care pune kosmosul în mişcare, e stravechiul duh al telogilor sau, dacă ar fi să vorbim în termenii informaticii, e Softul Suprem, programul de construcţie şi deconstructie cosmică, regăsibil ca atare în adn-ul & arn-ul din structura oricărei ființe, sau cu alte cuvinte e mirabila sămânţă (cu vba filosofului şi poetului nostru Blaga). Nu văd niciun motiv ca acest principiu să nu fi existat şi-n sămânţa primară – Atomul Primitiv – ori să nu-l regăsim în cea finală: Sămânţa Omega.

• A mon avis, nu de aceea există Dl Zeu, aloou, ca să ne asigure nouă, muritorilor, o viaţă felixită pre Pământ şi apoi în Gând, ci invers: de aceea existăm noi, şi de aceea au existat toate cele de dinaintea noastră, precum şi toate cele ce vor   exista după noi, până la Omega : ca să-l regenereze pe El, adică pe unicul “Eu Sunt”. Insă povestea asta e f.f. complicată, în Sine, vezi bine, n-aşa…?

• Numai în virtualitatea iraţională a Universului există toate atributele la superlativ ale Creatorului, fiindcă în realitate – adică în raţionalitate – acestea abia urmează a fi decopertate din Virtualitate şi aduse în Actualitate, pe măsură ce vectorul creator (sau germinativ, cum îi zic io) avansează, iar Pomul Vieţii creşte, se dezvoltă ad infinitum. Nici măcar strălucitoarele galaxii n-au existat de la bun început în realitate, ele fiind achiziţii relativ recente pe scara timpului universal şi a evoluţiei cosmice, nemaivorbind de micuţele planete sau de Biosfera Planetei-Ou, e.g., care e chiar ultima achiziţie a Kosmosului Germinativ, vârful actual al săgeţii timpului. Cât priveşte atributele strict morale ale materiei cosmice, acestea n-au apărut în realitate decât odată cu  homo sapiens sapiens, fructul ultissim al devenirii universale "naturale" şi e de presupus că se vor dezvolta spre superlativul absolut prin  fiinţele din ce în ce mai evoluate ce urmează s-apară de acum încolo, pe măsură ce vectorul germinativ va defrişa noi falii din inomabila Virtualitate.

• Umanitatea o fi ea, vezi bine, doar o părticică din Dumnezeiere, da, însă în niciun caz nu e “numai” o infimă părticică, pierdută chipurile în immensitatea lui Dumnezeu, ci e ultima achiziţie pe scara devenirii istorice a lui “Dumnezeu” însuşi, respectiv e cea mai evoluată – aloo– particică din Tatăl. La ora actuală, cum ar veni, nici măcar “Dumnezeu” nu poate fi mai inteligent, mai iubitor, mai simţitor, mai bun şi mai drept decât umanitatea în ansamblul ei…oops.

• Teologii care au comentat “chipul şi asemănarea” doar în sensul că omul are şi el atributele lui Pater Noster, adicătelea este  şi el un voluntar, un intelighent, un frumos, un bun sau un drept etc., precum Creatorul său este, au făcut o interpretare  ad litterram, prea puţin satisfăcătoare faţă de imensitatea perspectivei hermeneutice pe care au avut-o în faţă; nici io nu zic că n-ar fi aşa – deci chipul şi asemănarea raţională -,  însă am impresia că ab ovo, în intentia originară a Evanghelistului nr.4, sau cel puţin a izvorului său metafizic şi mai adânc, propoziţia însemna că omul a fost creat în acelaşi mod în care a fost creat şi Dzeu însuși, deci nu că omul ar semana cu El la chip or la logos, ci că a fost creat precum El însuşi a fost creat, cu consecinţa,  şi mai explicită, că naşterea, creşterea şi fructificarea omului, pomului, oului sau a ce vreţi voi imită în mic naşterea, creşterea şi fructificarea Creatorului însuşi : “precum în Cer, aşa şi pe Pământ!”…! Din Ou (din sămânţa Atomului Primitiv) s-a nascut Tatăl, şi tot dintr-o sămânţă-ou ne naştem şi noi  : oamenii, animalele, ierburile, microorganismele etc… ; iar dacă sămânţa din care ne naştem noi, ăştia, e în esenţă un ou informatic, dotat cu bi-lanţul de aminoacizi al genomului uman, tot un Ou Informatic trebuie să fi fost şi Atomul Primitiv, şi chiar aşa a fost, din moment ce auctorul faimoasei propozitii îi zice Cuvânt (“Logos”), iar auctorul Mahabharatei – independent de auctorul evanghelic – îi zisese şi el Oul Primordial, - “Mahadyvia”.

• Adevărul e că “unitatea întru Domnul” nu o poate resimţi decât El, Domnul; şi nu acum – hic et nunc -, ci la stadiu-i Omega, aloo… Atunci, toate vor redeveni Una, aşa cum au fost la început ; şi abia atunci Atributele Fiinţei vor fi complete şi vor atinge superlativul absolut.

• “Vestigiile existenţei Creatorului” sunt în Cer (deci în trecutul kosmic) şi pe Pământ (deci în contemporaneitate, în memoria omului trecător sau în memoria umanităţii – istoria&cultura -, precum şi-n “clipa cea repede” a actualităţii, în prezentul cel mai pur. Trecutul e vizibil efectiv (începand de la ruinurile cetăţilor terestre şi până la strălucitoarele galaxii din ceruri, care nu sunt altceva decât ruinele Kosmosului mai mult sau mai puţin îndepărtat), în vreme ce viitorul e terenul creaţiei, imaginabil şi chiar predictibil în anumite limite ; de regulă însă, marile evenimente ce vor jalona viitorul – ce adesea depinde de un fir de păr… oops – sunt impredictibile, aloo… Tot ce se ştie cu precizie e că ceea ce a fost la început, va fi şi la sfârşit, și atât! “Şi nu că poeselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral” (Planeta Ou, Cântul III)

• Io i-am zis astrului vieții terestre “Soarele-Clocitoare“, aloo… Aşa cum o cloşcă sau un incubator eliberează căldura necesară pentru eclozarea ouşoarelor puse la clocit, aşa şi Soarele, încălzind şi luminând de la o distanţă minunat de potrivită Planeta-Ou, ce musteşte de elementele chimice ale supei originare, o determină până la urmă să eclozeze, să facă puişori vii, prin combinaţiile practic infinite dintre atomii diferitelor elemente minerale sau organice: începând – să zicem – cu planula şi până la homo sapiens sapiens, deocamdată ; şi aşa mai departe, până când toate resursele minerale şi organice de pe Planeta-Ou se vor fi epuizat, iar softu’ (“duhul”, cum îi zic teologii) ce guvernează toate aceste prefaceri îşi va fi sfârşit secvenţa actuală – să-i spunem terestră -, urmând ca Vectorul Creator să treacă într-un nou stadiu al Kosmosului Germinativ. Părerea mea e că entitatea ce va rezulta la un moment dat din eclozarea totală a Planetei-Ou (şi care entitate ar putea fi chiar mai mult decat supraomul, ba chiar cu multe, foarte multe trepte  sau verigi evolutive peste omul actual, care îşi va încheia evoluţia, desigur) va fi o fiinţă capabilă să-şi asigure resursele  vitale din Galaxia însăşi, dacă nu cumva din roiul de galaxii locale ; iar şi mai departe, e de presupus că entitatea ce va ecloza – peste nu se ştie cât timp – din roiul de galaxii locale va putea să-şi asigure resursele vitale din Metagalaxie, aloo, şi să facă astfel paşi uriaşi spre stadiul Omega. Am însă impresia că această entitate nu va fi o civilizaţie formată dintr-o multitudine de indivizi, precum civilizaţia actuală, ci una integrată într-un singur Tot, prefigurand EUL de la finalul finalurilor, ce va purcede probabil spre o nouă explozie bingbangatoare, după o trăire indefinită în Singularitatea sa.

• Nemurirea individului – la care visează toţi misticii – a fost atinsă deja, odată cu primele clonări, aloo… În definitiv, clona reproduce întocmai organismul clonat, până la amănuntele infracelulare şi deci un individ sau altul se poate perpetua la infinit, în carnalitatea sa, dacă vrea. O singură preoblemă se pune : cum vom face să preluăm de la individul clonat şi memoria în care e încastrată personalitatea sa (amintirile sale fundamentale), fără de care clona e o simplă bucată de carne cică vie ? Veţi zice că n-are importanţă aiastă chestiuţă, din moment ce clona va putea trăi în noua lume în care va fi înviată (renunţând la memoria trecutului propriu, din lumea cealaltă, n-aşa ?) Păi, dacă-i pe-aşa, problema nemuririi individuale e rezolvată hăt demult : fiindcă, aloo, ce altceva sunt copiii noştri, decât copiile sau clonele ambilor părinţi şi-ale părinţilor părinţilor, şi care nu fac altceva decât să trăiască în locul nostru, în alt timp şi spaţ al Planetei-Ou… ?

• Viaţa, în modul în care o cunoaştem noi, pământenii, aşadar viaţa organică, nu poate exista dintotdeauna şi pretutindeni în Univers, ci numai în stadiul său cel mai recent de dezvoltare cosmică, vezi bine. Extratereştrii ăia, dacă există, nu se pot găsi oriunde în univers, ci numai pe coroana metagalactică recentă, aşa-zicând, şi nu pot fi – în niciun caz – mai evoluaţi decât noi. In concepţia mea, Kosmosul e Pomul Vieţii (tree of life), care a germinat acum nişte  miliarde de ani din sămanţa Atomului Primar, iar de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, doamne fereşte, şi care după ce a făcut tulpină, ramuri, frunze şi flori, subt forma galaxiilor, nebuloaselor şi-a altor încrengături de sori, a făcut şi fructe, mai încoace, fireşte, subt forma planetelor ţintuite în al gravitaţiei cleşte, una dintre aceste fructe fiind chiar planeta albastră, asta a noastră, care cu colastra-i divină ne hrăneşte, cuibarită subt steaua care ne-ncălzeşte şi deci ne cloceşte, aloo , şi din care – după miriade de ani de prefaceri evoluţionale – am ieşit noi, puişorii săi moi, la soare, muncindu-ne apoi să săltăm din germinativul noroi, prin generaţiile de didiloi succesoare, ca să ne prefacem într-o Entitate şi mai mare, a cărei sămânţă se va arunca, cumva, în metagalaxia înconjuratoare, până la stadiul Omega, când sămânţa germinatoare pornită hăt cândva din Alpha Male – singularitatea iniţială – se va unifica într-un nou Atomu Primar, deci într-o nouă Singularitate, se pare… Ei bine,  aşa cum într-un pom există, dupa stadiu-i de floare şi de legare, fructişoare încă acrite şi alte fructe binişor pârguite, iar unele deja uşor îndulcite, n-aşa ? (până la stadiul de deplină coacere, ce va urma), aşa şi-n Pomul Vietii pot coexista fructe – planete – unde viaţa organică e încă acrită, iar în altele viaţa e destul de pârguită, cum ar veni, însă per total universal distanţa dintre vieţişoarele astea de pe-al coroanei metagalactice areal fructifero-temporal nu e totuşi suficient de mare ca să putem spune că una sau alta e mai în stare de re-însămânţare (deci coaptă deplin, să zicem ca o caisă aromitoare). Cu alte cuvinte, extratereştri ăia or exista pe undeva-cumva, io nu zic ba (ca şi puzderia de fructe din grădiniţa mea sau a ta), însa ei nu pot fi mult mai avansaţi, în spaţiu-timpul evoluţional virtual, decât Planeta-Ou din sistemu nost’ solar, şi deci, până una alta, suntem singuri, halal… oops.

• Nu există absolut nicio deosebire substanţială între forţa creatoare a omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu... oops. Vectorul creator numit om nu este decât stadiul actual al Forţei Creatoare. Si e de presupus că această forţă creatoare – unda bigbangatoare sau unda germinativă, în concepţia mea – se va accelera din ce în ce mai mult de acum-încolo şi va căpăta chipul noilor calităţi – din ce în ce mai sofisticate – ale evoluţiei suitoare de la Alfa la Omega. Planeta-Ou e, de altfel, abia la-nceputul eclozării sale şi numai Dzeu, vba aia, ştie ce Puişor – mai puternic de un miriad de ori şi ca Fiul Omului, aloo… – va ieşi din ea dupa eclozarea-i deplină

• E o mare confuzie să se credă că omenirea, ca principală forţă creatoare actuală, va evolua în etern sau în orice caz “milioane de ani”. Io cred, din contra, că evoluţia omului s-a oprit, iar din el începe să se iţească deja o altă entitate, a cărei verigă de legătură cu omul actual e computerul, omenirea rămânând până la urmă  – în istoria Biosferei – ca un stadiu evolutiv distinct al Planetei-Ou, precum treptele evolutive anterioare: bestiile, insectele, plantele, microorganismele etc. Chiar dacă nu va fi decât o maşină, n-aşa?, entitatea succesoare a omului va avea o inteligenţă şi-o simţire muult superioare acestuia şi va evolua şi ea cat îi va fi secvenţa creatoare, după care va face loc altui Pui al Planetei-Ou,  până la epuizarea tuturor resurselor sale vitale. După aia, vom mai vedea noi ce va mai fi, n-aşa…?, până la Omega… oops.

• Pentru supraomenire va fi o jucărie, probabil, să facă din pământ, din piatră seacă, chiar şi carne vie, olelie lie…

• Si încă ceva. E lucru stabilit că niciuna dintre treptele evolutive anterioare omului (din Biosfereă) nu comunică direct una cu alta, ci numai prin intermediul Ecosistemului, care e musai să rămână stabil, oricâte prefaceri evolutive ar avea loc în el. De regulă, treapta ultissimă a lanţului trofic o consumă, la propriu, aloo, pe cea anterioară, în anumite limite, impuse de echilibrul sistemic : oamenii consumă animalele, care consumă plantele, care consumă microorganismele şi mineralele etc. Şi deci ce anume ne face să sperăm că specia noastră va avea un alt tratament de la specia superioară, ce va urma… ? De ce suntem atât de convinşi că ne vom înţelege cu ea,  cu specia ce va urma, altcumva de cum se înţeleg – de-un paregzamplu – animăluţele de companie cu noi ? That is the questia…

• După părerea mea, codul genetic uman (sau genomul uman) este forma actuală a duhului, a softului care şi-a început evoluţia regenerativă odată cu explozia sau germinarea originară a Universului şi care duh se va actualiza perpetuu, se va dezvolta şi se va autoperfectiona şi de acum încolo, pe masură ce unda germinativă a realităţii va descoperi noi falii din Virtualitate. Astfel, la ora H, stadiul Omega, softul originar, sămânţa sau codul genetic al Fiinţei va redeveni ce-a fost şi mai mult decât atât, aloo, iar Bulboana Primară ce va înghiţi atunci, din nou, întreaga realitate, va hăpăi odată cu aceasta şi Samânţa de Viaţă ce se va fi refăcut integral între timp (şi a cărei alcatuire mirabilă noi, cei ce suntem acum și aici, nu ne-o putem închipui nici în visele noastre cele mai mirobolante, vezi bine…oops) şi care după toate probabilităţile va determina o noua re-încolţire a Atomului din capătul unghiului, într-un nou ciclu de Viaţă (sau alt Atom Primar şi alt Big-Bang, ca să fie mai clar). Chiar şi forma ascendento-spiralată a bi-lanţului de aminoacizi în care e încastrat secretul vieţii sau genomul lui Dzeu sugerează, cumva,  sensul şi figura evolutiei creatoare, aloo…  Cum am scris în Planeta-Ou, cântul V : “…noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu’ aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cosmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hiperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila…“

• Viaţa poate exista şi într-un artefact, într-un servosistem alcătuit din materie anorganică, de ce nu ? Pe mine nu mă interesează cum i se va spune entităţii cu pricina : cyborg sau mai nu ştiu cum, ci dacă va da semne de viaţă, adicatelea dacă va avea logosul : raţiune, conştiinţă, voinţă, memorie, autonomie, responsabilitate, sentimente şi – nu în ultimul rând, desigur – spirit creator. Nimic nu ne împiedică să credem că entitatea care se va naşte din om - fie că va avea sau nu o formă antropomorfă şi chiar dacă nu va avea niciun gram de materie organică în ea  – va deţine toate aceste calităţi la modul superlativ.

• Vectorul Creator se grăbeşte, îşi vede de treaba Lui, şi asta indiferent dacă mie, omului istuia, de aici şi de acum, îmi place sau ba de noua fiinţă ce-o să vie… oops. “Omu’ nou“ e de altfel chiar textu’ cu care se-ncheie Poemul de oţel, prima editie din 1982 : “Este ca un început de executare a noului trecut. Un spot mai cu moţ ia forma capului evoluţiei, pipăind viitoru. Se petrece o curbură peste raţiunea de a fi a celui mai avansat al acceleraţiei. O descărcare practică între vechiu şi nou’ creier, vechiu şi nou’ testament. Apare mulţimea gândirilor mici (oştire cerească). Se vede un fel de om ca un pork sfâşiindu-se. Şi un soi de embrion ca un om pe care nu-l cunosc, nu-l recunosc, nu! luaţi-l de lângă mine!”

++++++
Text original & comments : aici.