Să stăm strâmb – în cazul Breban -, dar să judecăm drept

Nu ştiu, în acest moment, dacă N.Breban a fost sau n-a fost “colaborator al Securităţii”, aşa cum se pare c-ar fi transpirat de la direcţia de investigaţii a CNSAS-ului şi după cum zvonesc răspândacii cyberspatziului. Având în vedere că Breban nu este un oarecare scribăieţ  de Bucale-vale şi că  omul nu mai e chiar un tinerel, totuşi, e la mintea cocoşului că o astfel de zvonetă i-a adus un imens prejudiciu de imagine şi i-a inculcat un stress hyperdureros, iar dacă ştirea s-ar dovedi a fi doar o bălăcăreală dâmboviţană, un clasic venticello de pizmă aborigenă, n-ar ajunge tot bugetul CNSAS-ului spre a plăti daunele morale la care autorul “Buneivestiri” ar avea dreptul, în urma unui proces de defăimare aproape obligator, in spe. Şi deci înclin să cred că mai degrabă CNSAS-ul (în caz că zvonul a pornit de la el) chiar ar avea ceva la teşcherea contra lui Breban, decât că n-ar avea (asta-n caz că instituţia cu pricina este o persoană juridică cât de cât responsabilă, iar nu o instituţie de Românica sadea, păi cum drea).

Însă altceva vreau să spun în cestie. Şi anume, ţin să iterez, hic et nunc, faptul că-n momentul când am redactat “Apelul catre Europa” (octombrie 1980, cu-o nouă tentativă  în august 1981) şi samizdatul “NU!” (legendat atunci, în august 1981: “Organ anticomunist – prim redactor A.V.Padina“), eu il percepeam pe Nicolae Breban ca pe un disident autentic, ca pe un hero pozitiv al acelor ani în care 99,99% din intelighenkia Ro dormea dusă în hainele lagarului comunist, ne mai vorbind de pollimea Ro, n-aşa?, care horcăie dusă oriunde s-ar afla,  ca orişice bobor din lumea asta. Chiar îmi propusesem, înainte de a fi fost turnat şi-a doua oară la Secu de către acelaşi  comiliton, cică, al meu (Sergiu Filip, alias Paul Daian, alias sursa securistă “Sorin”), să merg spre a aduna semnături pe Apel – ediţia a 2-a -  la Nichita Stanescu şi la Nicolae Breban (aşa cum le-a sursurat băieţilor chiar “Sorin”, într-o notă pe care am găsit-o la d.u.i. “Cronicarul” şi pe care o puteţi observa şi dvs în scanul de mai jos), după ce mai înainte fusesem la Nicolae Manolescu, iar acesta mă refuzase politicos, spunându-mi că din păcate “nu se poate face nimic“. Pe una din paginile samizdatului “Nu!” – care era, în fapt, un caiet studenţesc dictando, cu coperţi cartonate, pe care io scrisesem ori lipisem articole originale sau  fotografii decupate din presa vremii sau din perioada interbelică – fotografia lui Nicolae Breban era lipită la loc de frunte, vba ceea, alături de heroii mei din acel moment: Paul Goma, ce reprezenta rezistenţa făţişă, şi Nicolae Manolescu, liderul rezistenţei prin cultură, aşa cum îi percepeam eu atunci, în timp ce pe o altă pagină, dacă nu cumva chiar pe verso – nu-mi mai amintesc bine – erau lipite zeci de poze, mult mai mici, cu scriitorii români contingenţi, pe care io îi socoteam “colaboraţionişti” (de la Dodu Bălan şi Eugen Barbu, la Nichita Stănescu – oops -, Eugen Simion şi Emil Botta, vai…) “Dacă până şi săracul Emil Botta va fi considerat colaboraţionist, atunci chiar că e groaznic!” a exclamat dl Manolescu, sincer deznădăjduit, în momentul în care a dat cu ochii de pagina respectivă, frunzărind “foaia” mea clandestină, în bucătăria sa din  blocu de pe Străduinţei 11, într-o după amiază din august 1981, când m-am dus la dânsul spre a-i propune să semneze “Apelul către Europa”, aşa cum v-am spus, iar în sufrageria alăturată adăstau – fără să ştie ce şuşoteam noi retraşi în bucătărie – Traian T.Coşovei, Florin Iaru, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu şi Matei Vişiniec, pe care îi găsisem întâmplător acolo…

Daca însă se va dovedi că N.Breban a fost un turnator or colaborator cu acte în regulă al Secu-lului înainte ca eu sa-l fi perceput, încă din 1981, ca  pe un disident şi hero autentic,  sau dacă o fi devenit cântăreţ la Dynamo după aia, să-i fie ruşine, aloo… !  Şi păcat de voinic !

+++++++
Text original & comments : aici.