Proză… ? Poezie…? Ingeniu să fie…

Aparentele deosebiri dintre poezie şi proză au fost inventate de belferii şcolari sau de criticii literari care inventariază, sortează, clasifică şi translează pre mintea publicului  op-urile literare, după obiceiul didactic sau critic (nu discut acum utilitatea metodei sau a demersului lor, vezi bine). La nivelul creatorului – şi precizez că mă refer la creatorul autentic, constructor de mituri şi de stil, iar nu la epigonul docil şi facil or la oportunistul ductil, care scriu ca la carte şi-n cazul cărora clasificările belferice sunt probabil valabile – diferenţa dintre cele două aşa-zis specii literare e nulă, fiindcă efortul sau ingeniul de a opera cu metafore, cu imagini plastice, cu florilegii retorice, cu iambi suitori şi cu trohei, cu săltăreţele dactile, cu artificii de idei sau cu orice vrei, ca să te numeşti Poet al limbii ro, ru, bu or esperanto or al lumeei, e absolut identic cu harul or ingeniul de a crea scheme narative, poveşti, idei, teme, personaje, caractere, figuri, toposuri originale sau – cu alte cuvinte – nuvele, schiţe, romane, din care să se-ncarce apoi bibiliotecile cu tomuri de analize literare sau cu alte opuri de interpretare. Mai mult decât atât, io spun că din punctul de vedere al resortului creator şi chiar şi al instrumentarului creator (inteligenţă vie, imaginaţie puternică, patos divin, spirit inovator cu turbomotor, ca să zic aşa) nu există nicio deosebire esenţială între indiferent care creaţie artistică, ştiinţifică, tehnică, religioasă ori filosofică, fie că e poezie, proză, teatru, muzică, sculptură, pictură, ipoteză, teorie, concepţie, crez, simfonie, inginerie ori imagerie. Geniu să fie, vorba aia, căci altfel între “Mahabharata”, “Tao”, “Iliada”, “Metafizica” aristoteliană, Dialogurile platoniene, “Shir Hashirim”, “Metamorfozele” ovidiene, Evangheliile, “Divina Comedie”, “Don Quijote”, “Hamlet”, simfoniile beethoveniene or mozartiene, “Fenomenologia spiritului”, “Aşa grăit-a Zarathustra”, “Fraţii Karamazov”, “Introducere în psihanaliză”, “Ana Karenina”, “Teoria relativităţii”, “Teoria Atomului primitiv”, “Ullysse”, “Muntele vrăjit”, “The Big Bang theory”, “Coloana infinitului”, desemnele picassoene ori daliene, “7 samurai”, “Carmina Burana”, marile monumente arhitectonice ori ingenioasele creaţii inginereşti, nu e decât o deosebire formală, care ţine de substratumul material al creaţiei, vectorul creator fiind riguros acelaşi. O să închei cu-o bucată fistichie, despre care rog să-mi spuneţi ce-ar fi să fie: poesie, proză, teorie or filozofie, a…?

“Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea, respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?”

++++++
Text original & comments : aici.