Bietu poet...

…e mistificat până şi pe catafalc… Dacă pe lumea ailaltă, a Lagărului iepocal, faptul că aparatul de propagandă şi manipulare al PCR i-a inoculat scriitorului istuia iluzia libertăţii de expresie, întrucât l-a manevrat pe tânărul talentat şi ambiţios, ahtiat după gloria imediată şi după deliciile materiale pipăibile ad-hoc, spre a cimenta – prin mijlocirea henormei sale energii agitatorice – în conştiinţa maselor (mari amatoare, dintotdeauna, de circenses) mitul Conducătorului Stimat şi Iubit, cu care Partidul şi „braţul său înarmat”, Securitatea, să ţină în frâu un bobor din ce în ce mai înfometat şi mai înfrigurat, iar cu ratingul personal astfel obţinut de cinicul agitator (în fond, nişte firimituri de la masa lorarilor), rastignacu’ nost şi bisericuţa-i literară şi-au autoinjectat iluzia încă şi mai greţoasă cum că el, talentatul copist, c-un stil literar demult fumat în pipa strămoşilor benuccieni din sămănătoristul ciopor, ar fi cică un auctor copleşitor, astăzi, când Kosmosul Germinativ a renunţat – iată – definitiv la punctu de vedere al persoanei în cauză, duhu’ bietului ex-activ (presupunând c-ar mai adăsta pe undeva, în lumea habotnicului saccsiv, păi cum drea) s-ar cutremura văzând cum imaginea-i îndoliată e exibată la tembeliziunile mogulilor nu pentru că îndureraţii patroni n-ar mai putea să-şi reţină hohotele de plâns ori să-şi depună public omagiile tot atât de „sincere” (precum prosternarea pe care o exersaseră în faţa cizmarului de altădat, pe care cu prima ocazie nu doar că l-au scuipat, ci l-au compostat…oops), ci literalmente spre a-şi creşte ratingul negustoresc de rahat, aşa cum procedează orice bişniţar deboşat, iar liota plutonului salariat să-şi câştige  şi ea amara-i pâine mitizându-l pe poetul pe care cică-l regretă întreaga lume, tot atât de firesc pe cât îl va înjura mâine,  normal, când vântosu' or felixitu' patronat s-ar sui pe alt val sau cal şi-ar ordona să iasă-n faţă altă vedetă de mucava or de carnaval, însă nu la beatificat, ci la mezat, halal…  

Post scriptum: Azi se-mplinesc 15 ani de la moartea tatălui meu, Dzeu să-l odihnească. Pe când trăia (mai precis în Iepoca Cea), tăticu mi-l dădea exemplu chiar pe AP, despre care zicea c-a ajuns mare întrucât, băiat dăştept fiind, “s-a dat cu ăştia” (cu comuniştii, adică) ca orişicare, pe când io, din contra, m-am împuns cu ei ca ieduţu' pe cărare. “Lasă, bre, tăticule, că o să vină ea şi vremea mea”, încercam să-l consolez, cumva. “Păi când o să vie, mă, taicule, când io n-o să mai fiu…?” Şi într-adevăr, vremile şi jumătăţile de vremi au trecut, iar tăticu a putrezit de mult, dar vremea mea e tot ca la-nceput…  oops. Mai alaltăieri făcui – deşi n-aş fi vrut să vă mai spui… – 60 de anişori şi aproape nimerea, din lumea aia bună, la care visa tăticu s-ajung ca-n paradis (după ce voi scoborî din lună) nu şi-a amintit de ziua mea baremi din plictis (nici măcar maestro Devis, aloo… ) Şi-atunci, cum  dreq mă mai pot aştepta la vreun bis care să ma scape de-al ratării totale abis, când io nu pot spera să depăşesc nici baremi etatea – darmite gloria – defunctului istuia, sărbătorit de naţie toată viaţa sa, de altfel, din moment ce sufăr cam aceeaşi boală rea or grea şi n-am, başca, nici cum să-mi procur măcar o injecţie-n cur, darmite să execut al spitalelor faşionabile tur, cu toante tembeliziunile mogulilor de jur împrejur şi cu lovelele la chimiru-mi de miliardar al metaforelor pur… ? În rest, cum ar veni, io vă liubesc pe toţi, mey, rumânilor, jur :)

+++++++
Text original & comments : aici.