Despre învierea morţilor şi judecata de apoi (1)

Iată ce scriam la moartea mamei (a fiinţei direct-ascendente de care orice om e legat printr-un vârtos libido, fireşte, şi despre care speră că s-a dus în rai, iar nu în iad, Doamne fereşte şi păzeşte …) așa :

„Mă tem, iată, că făptura sa, ca şi a lui tăticu, marele, maica-mare, a frăţiorului adorat, a martorilor vieţii mele din leatu copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat (chit că fu plasat în lagărul activiştilor şi securiştilor de altădat…), sau a prietenilor, cunoscuţilor,  neamurilor şi vecinilor ce alaltăieri în cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământul uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina-Lenuţa, ca semn că n-o vor fi uitat şi ca s-o conducă spre gaura de vierme ce-o aştepta căscată în groapa aia strămoşească, n-aşa…? , mă tem că toţi aceştia s-au desfiinţat irevocabil, helas, şi mă-ntreb dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau n-au existat şi simt, şi rog să fiu iertat că vă spun, că de acum încolo, şi cel puţin în timpu real ce şi pentru mine se va face scrum, ai mei din Gura Padinei nu vor mai vieţui decât în memoria-mi şi-n clusterele poemului shogun pe care li-l voi fi dedicat şi care, chiar după ce şi io voi fi somat să merg în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte,  îmi va supravieţui din carte în carte, mai departe, mai departe…, pomenindu-i pre ei din neam în neam, n-așa?, până când toată hârtia lumii va putrezi şi ea sau Googlele Măreţ, unde-mi voi ridica în virtual & imortal neamu meu cel rumânesc şi opera, va da faliment fatal cândva, căzând şi el de pe val, ca orice potentat în final…”

Unde a fost adsorbit sufletul genitoarei mele, aşadar : într-un univers paralel, metafizic or ireal… ? Păi, în ireal sau virtual nu poate exista niciun nomen individual, căci altfel irealul ar fi natural şi raţional şi deci ne-am afla în acelaşi areal spaţio-temporal ca şi cel actual. O spune de altfel cu protocronic son chiar Titanul din Bonn : “Tot ce este real este raţional“, iar eu precizez, hic et nunc, avepian : este actual (în sens aristotelian), este o virtualitate devenită indicativ prezent, deci actualitate, cu-o rădăcină în fosa trecutului din spate și cu vârful în „următoarea” virtualitate…

Nu, io nu exclud ab initio potenţa raiului virtual şi învierea morţilor, ci doar spun că aceste virtualităţi nu sum, în acest moment, probabile şi în niciun caz nu sunt actuale, aloo, iar mama, tata, tica, muma, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, socrul respectat şi toţi ceilalţi care au fost şi pe care nu i-am uitat nu mai există şi nu sunt regăsibili într-o entitate de pe tărâmul celălalt,  pe care io s-o pot accesa imediat, la rigoare, ci vor exista din nou numai dacă generaţiile creatoare de pe planeta a 3-a de lângă Soarele-i clocitoare vor fi în stare – în virtual, alou – să făurească un “rai” now, nu doar pentru viii şi copiii lor, ci şi pentru toţi morţii lor, şi nu doar pomenindu-i pre ei din neam în neam, c-un colăcel şi-o colivă sfinţită de popa cu angajament la Dynam, ci chiar înviindu-i, aloo, resuscitându-i din cenuşa crematoriilor or ţărâna mormintelor, din slovele cărţilor sau pur şi simplu din amintirile strănepoţilor, doar ei, viii din viitor, putând decide – când va sosi ceasul – cât de folositoare sau de mângîietoare ar fi învierea tuturor morţilor, pe o planetă de unde oricum va trebui să dispară între timp sămânţa hoţilor, hulpavilor, risipitorilor şi netoţilor, spre a spera că învietorii vor avea să le dea de mâncare revenanţilor baremi aer curat, dacă nu o crăpelniţă ca pentru un rai mai dotat… oops

Dar – la urma urmei – de ce s-aştept până atuncea, mey…? Cine mă-mpiedică să-i înviez hic et nunc pre toţi morţii mei, într-o ipoteză de pixeli şi de hârtie şi să vedem cum ar fi să fie…? Să presupunem astfel că Ziua Învierii ar sosi chiar diseară,  iar la uşa apartamentului nostru m-aş pomeni că sună mămica, moarta mea de ultima oară, pe care m-aş repezi s-o îmbrăţişez f.f. fericit, chit că mi-ar fi şi-un pic de frică, shiiit… oops. Fericirea mea ar fi şi mai mare văzând că-n urma mamei se-nşiruiesc celelalte fiinţe direct memoriale, ca să zic aşa, începând cu cei care s-au topit cel mai recent în pământ, tale quale, şi până la strămoşii ce se pierd în zare: tica, frăţiorul, socrul, maica-mare, tăticul, marele, muma, bunicul-aurel, bunica-alexandrina, muica-bâzdroacă, tica-bâzdroacă, muica-mare, tica-mare, aceştia fiind chiar conexiunile directe sau afinităţile mele carnale, primare or colaterale, alături de care m-am născut, am copilărit şi-am crescut şi pe care i-am pipăit, i-am gustat, i-am mirosit, i-am auzit şi i-am văzut… Bun, însă de la tica-mare încolşa io personal n-aş mai recunoaşte pe nimerea din şirul ăla de strămoși ce s-ar călca în picioare la uşa mea, înghesuindu-se lângă şirurile de revenanţi ale celorlalte apartamente de pe scară şi-aşteptând să le strâng şi lor milioanele de mâini, bunăoară, deşi nici ei n-ar avea habar cine sunt, chit că mi-ar zâmbi zmecherește-strămoşeşte, n-aşa?, cam într-o doară, dacă nu chiar cam strâmb… oops. Şi oricum, nu mi-ar ajunge nu doar o seară, fie ea şi hyperpolară, ci chiar o-ntreagă viaţă specială, ca să-i îmbrăţişez pe toţi genitorii mei din negura istoriei şi să le urez bun revenit, darmite să reuşesc să-i cazez, în sfârşit, ori să-mpart cu ei averea cu care mă vor fi pricopsit (un costum sare şi piper de atâta călcat lustruit şi-un talent de poet afurisit, care mi-a făcut numai dujmani, în loc să-mi aducă bani, ca la scribăieţii babani… ), care avere or phootere chiar de-ar fi la fel de mare cu-a lu bill gates cel vestit şi tot n-ar ajunge şirului de ascendeţi revenanţi – practic infinit – baremi pe-un dinte, subt forma unui micron de linte, acoloșa, dreaa… oops. Ce să mai vbim că dac-aş vrea să-i înţolesc – căci doar n-o să stea în cooru gol la ceasu învierii lor… ? – ar trebui să jupuiesc toată Animal Planet doar pentru linia-mi de neam rumânesc, necum să-mi mai fac pomană, de-un paregzamplu, cu neamu bulgăresc, nemţesc, ţigănesc or chinezesc, a…? Şi uite-aşa, precum altădată ivan turbincă, aş realiza că nemurirea nu e decât o zmecheroasă caterincă şi m-aş ruga de Domnu Vieţii să-mi ia viaţa măcar mie, ca să nu mai port grija pe vecie, io personal, în viitor, l-al meu bobor devenit in integrum nemuritor, al drakkula, de parcă nu i-ar ajunge că nici măcar viii săi de-acumaşa nu prea mai au ce mânca, ce fura etcetera, dar sunt cu coada prin norii Resurecţiei, păi cum drea… oops.

Rămâne, într-o primă concluzie, cum am stabilit :

Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a…? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate – exempli gratia – în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiu oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpu speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal… Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanizmu absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţu de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia quasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar – adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal -, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar… De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzu codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi…; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în tzeara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, preste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltărea, ci baremi de la maika eukaryota încoa’… Că moartea nu e decât o jmekerie prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softu’ or duhu’ sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând… În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila… Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa…?

+++++++

Text original & comments : aici.