Despre învierea morţilor şi judecata de apoi (2)

E limpede – cel puţin din punct de vedere raţional, aşadar – că nu vor putea învia toţi indivizii aflaţi cândva în al Planetei-Ou inventar, decât dacă socotim că cei ce-au fost, sunt şi vor fi vor învia prin Unul singular, prin Eonul or Atomul ce se va reculege la sfârşitul lumii, aşa cum hypostazele spaţio-temporale proprii (milioanele – e.g. – de abălari ce-au murit unul după altul în mine începând cu ovuleţul simplicissim ce-am fost la momentul concepţiei din Gura Padinii, continuând cu didiloiul vânăt de spaimă din clipa naşterii, cu pipăruşul zglobiu din vremea copilăriei, cu adolescentul visător şi îndrăgostit, cu tânărul neliniştit, cu berbantul cam nebunel şi cam aiurit şi pân’ la bătrânelul din clipa de adineaorea, un piculeţ damblagit, dar cinstit, shiiit…) înviază prin cel ce sunt  în clipa de-acum şi prin cel care voi fi în clipitele ce vor urma până la конец фильма, cum ar venea, când va sosi ora judecăţii de apoi pentru toate faptele-mi de vinerea până joi şi pentru tot pomelnicu-mi de didiloi dinapoi, fapte pe care însă nu le voi mai judeca io, mey, aşa cum s-a întâmplat cu şirul de abălari viorei pe care-i tot iert de mititei (căci pentru care greşale poate avea bietul om cea mai mare mizericordie, dacă nu pentru ale sale… ? ), ci vor fi judecate  de next generations care nu vor mai fi carne din carnea mea şi care de aceea nu mă vor mai ierta în caz că-mi vor găsi la dosar ceva (şi cine este fără de păcat, a…? ), căci pe judecătorii ce vor urma n-o să-i mai pot conrupe sau înşela cu lula-luleaua ori charisma mea, ca pe juriul & judele pe care i-aş putea înmuia c-un plic sau cu-o sarsana, ca să nu mai pomenim de cetăţenul turmentat, ce m-ar vota şi pe-o ţuică de dudă, pe-o cântare de paparudă sau chiar pentru una lacrima sul viso, n-aşa?, convins fiind, naivu’ naibii, că la classe operaia va in paradisso, aşa precum io, senatorul melcilor,  cică i-am promis-o…

Şi deci este aşa: mori în propriu-ţi kk or piş şi te trezeşti -  dacă te vei mai trezi şi cu condiţia să fii cu judecata de apoi a next generaţiilor la zi, aloo… – fix în Omega-Paradis, dar nu singur tu cu sufletu-ţi, cu neamu-ţi viorel, cu căţel şi purcel, ca într-un vis tembel, ci Singur El, aloo…   Iar asta înseamnă – clar ca un cleştar – că orice poolică frânar poartă în traista vieţişoarii sale reale bastonu’ de Mareşal Universal, recte de Zeu preste Empireu, pe care însă nu-l va scoate la iveală decât la sfârşitu lumeei , zău, şi numai după ce tot ceea ce e individual or spaţio-temporal se va topi – la final – în Unul ăla singular…

Până atuncea, în realul special, ca să zic aşa, tre să te muţumeşti a trăi lumeea ce va urma prin fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele, strănepoţii şi strănepoatele şi aşa mai departe, deci prin ceea ce va descinde direct din sămânţa or seminţiia ta, sau – dacă sămânţa-ţi va seca ori nu vei vrea sau nu vei phootea să-ţi lucrezi moşia – vei trăi lumeea prin semenii din next generaţiile ce vor ființa într-un prezent de-a pururea şi despre care semeni nimeni n-ar putea susţine, aloo, că sunt de fapt altceva sau altcineva decât o altă clonă de-a ta, asta numai dacă toma necredinciosu ăla n-ar fi atât de tipicar or de scârţar încât să spună – e.g. – că cel de ieri din mine, să zicem, este un alt abălar decât cel la care tocmai rage un biet mărar pe blogu unui  securistrigoe scârțar, ori se deosebesc – semenii ăştia – precum cuvântul pâine de cuvântul pâne, sau mă române de mey rumâne, adicătelea un pic pe la culoarea pielii, pe la forma nasului, pe la gene şi sprâncene & rune, plus, biensur, prin locul şi timpul naşterii lor de pe meleagurile străbune, locuri natale despre care însă nu se poate spune că sunt de pe o altă lume decât Planeta Albastră, asta a noastră, din care sugem – în fond şi la urma urmelor – aceeaşi divină colastră, n-aşa…?

Ok, mey, să zicem însă că te-ngrozeşte / pleectiseşte să fii tot timpul mort, cum ar veni, până la sfârşitu’ lumii, ori nu te-ncălzeşte să vezi lumeea doar prin ochii generaţiilor de copii (clone) şi de semeni ce-ţi vor fi urmat până când Domnu’ Vieţii, iar nu tu personal, aloo, va fi înviat cu-adevărat, la anu’ Omega plus 1 la patrat, însă-n acest caz (deci dacă vrei să-nviezi aparte, fiindcă te socoteşti mai breaz) tre să-ţi trăieşti vieţişoara de az’ cu următoru’ prinţip la baz, aloo… :  să fii perfect conştient că next generaţiile alea, carele desigur că vor putea învia pe cine-or vrea, când ştiinţa, tehnica şi conştiinţa le vor permite aşa-ceva, păi cum naiba (iar acest lucru mirabil se va putea realiza în momentul în care corpul uman individual, dimpreună cu zona instinctelor înnăscute şi cu cortexul final, se vor putea clona – ceea ce s-a realizat deja, aloo…- şi i se va putea descărca clonei, precum unui banal computer personal, nu doar informaţia din Al Treilea Testament sau Val, ca unui eminent tocilar, dar şi memoria individuală, acumulată în viața-i strict locală şi temporară, însă nu asta va fi problema cea mai grea a generațiilor următoare, frăţioare, ci pe cine anume să înviezi, tale quale…), ei bine, moştenitorii Pământului n-o să te-nvieze pe tine doar pentru că azi eşti mai bogat, mai cu moţ la tine-n sat ori stat, mai gross or mai gras sau pentru că ai o unică gaură-n găoaz, însă chipurile mai de vaz, ci numai şi numai dacă az’ ai un finissim obraz, aloo, dacă faci o faptă heroică or de legendar curaj, dacă eşti dedicat celorlalţi ca un sfânt sau dacă-n genere laşi o uriaşă urmă creatoare pre pământ, astfel încât învietorii să te-nscrie nu doar pe tine, la un moment dat, la rândul de înviat, mey, bădie, ci şi pe cei care te-au înconjurat ori cu care te-ai jucat în dulcea copilărie din prima viaţă vie sau în alt mod te-ai contemporanizat, căci altfel ce rost ai avea, singur cuc şi cu umbra ta, într-o lume unde nimica şi pe nimerea n-ai mai recunoşte, a… ?

Ca să rezumăm și să-ncheiem acest cânt, Tatăl – „Eu Sunt”, cum i se mai zice-n Vechiul Legământ – nu poate exista spaţio-temporal şi deci în real, unde să ne fie accesibil şi nouă, celor din actualitatea care este, decât prin Filius or, cu acribie canonică spus, prin et Filius, prin Logosul care se naşte din Primus în secunda hyperlină a exploziei primordiale, iar apoi se umflă şi se metamorfozează prin calităţile or cerurile succesoare, din ce în ce mai integratoare, spre a-şi continua evoluţia suitoare până la Omega, stadiul final al germinaţiei universale şi totodată al spaţiu-timpului, al realităţii propriu-zis creatoare, stadiu în care kosmosul in integrum şi nu doar Planeta Ou – ce se va fi stratificat hăt demult în hău – va redeveni un singur eu, o unică fiinţă, reculegându-se într-o nouă Singularitate Germinativă şi pregătindu-se pentru big-bangul or versantul vieţii dimpotrivă, cum ar veni… N-avem nicio dovadă că Viaţa şi Metamorfozele Kosmosului-Eu s-ar desfăşura în alt mod, chip ori asemănare decât se desfăşoară viaţa pe Planeta Ou, care Planetă – mi se pare – e vârful săgeţii timpului întregii deveniri universale, reprezentând un stadiu germinativ deja suficient de avansat şi de determinat încât să ne putem da seama atât despre ceea ce a fost până acuma, despre ce este vorba - în gând și pe pământ – în propoziţia cea mai simplicissimă a fiinţei (“Eu Sunt!”), cu verbul Logosului gestând – iacătă-L! – în pântecu-i kosmic destul de umflăţel şi de aceea vizibil chiar pentru mintea și inima unui biet poesel, voila, dar şi despre ce va fi să fie, n-aşa…?

+++++++++++++++++

Text original & comments: aici.