Prolog la Povestea lui Ave

Abordându-mă cu onoranta propunere de a-mi publica însemnările despre experienţa „Apelului către Europa”, din 1980-81, Vladimir Tismăneanu m-a provocat, între altele, să răspund la asemenea întrebări, precum:  „De ce nu a avut România disidenţă ? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă?  De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de  ce nu s-a solidarizat intelgentsia cu ele (VJ, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR?  Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?” Etc. 

 

Un prim răspuns la aceste întrebări l-am schiţat încă din Apelul către Europa, de fapt. Am zis acolo că, dacă suntem ceea ce suntem, asta se datorează în primul rând trecutului nostru, seminţei & seminţiei din care suntem plămădiţi  ab ovo,  dar mai ales civilizaţiei în care ne-am copt şi răscopt timp de secole, civilizaţie dominată  de   ortodoxism, osmanlism, fanariotism şi muscălism, într-un cuvânt de orientalism, peste care s-a suprapus, colac preste pupăză, comunizmul (așa cum pronunțau tartorii staliniști aborigeni, după modelul fonetic rusesc).

Ortodoxismul a lucrat în România în sensul moleşirii latinităţii originare, al inhibării activismului şi voluntarismului specific acestei rase, al devitalizării treptate. Dintr-o etnicitate plină de iniţiativă, cu o puternică personalitate virilă, ortodoxismul a făcut o turmă de sclavi, un harem pus la dispoziţia bărbăţiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împărăţie este de la Dumnezeu” a fost inculcat poporului sub forma neaoşă: “Vin ai noştri, pleacă ai noştri !”, ceea ce a permis ca toţi străinii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pînă la Ruşi) să ajungă sa ne fie străini stăpîni. Feminitatea, frica, supuşenia, pasivitatea, ospitalitatea laşă au pătruns masiv în mentalitatea urmaşilor legiunilor cu acvilă şi ai oştirilor cu cap de lup, îndepărtîndu-i de matca lor (fundată pe urbanizare, meşteşuguri, comerţ, război) şi implantîndu-i într-un stil de viaţă specific oriental, tradus prin lentoare spirituală, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetăţile fortificate, castrele romane şi davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, ţara fiind împînzită cu atemporale obşti săteşti şi cu mănăstiri : consecinţe şi cauze ale orientalizării. Drept urmare, şi cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorică, arhaizantă, iar pe de alta, bisericoasă la modul cultic, dogmatic. Orice notă de intelectualitate, de iniţiativă, de libertate lipseşte şi prin urmare lipseşte elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spaţiul mioritic”, cuminţenia duce la hieratism, raţionalitatea şi artisticitatea trebuie să dispară. E o teribilă încremenire bizantină, consecinţă a unei utopii a aşteptării, o răbdare imbecilizantă, o mortificare continuă, o degenerare. Orientul pătrunde în acest spaţiu european (lăsat fără apărare) prin toţi porii, prin fisurile etnice, insinuîndu-se cu viclenia somnului religios.

Dominaţia otomană – extinsă pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înţeleasă în sensul deschiderii bruşte, catastrofice, a supapei vitalităţii populare – inhibate de ortodoxism – către un mod de viaţă dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenţă şi spoliat de specificitate, pe de o parte, năpădit de o concreteţe barbară, pe de alta, poporul îşi va canaliza energia într-o viaţă tipică de bîlci oriental, impur, iraţional, lipsit de orice teleologie. Lenea, corupţiile, hoţiile, prostituţiile de toate felurile pătrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pînă la nefiinţă, utopiile prind foarte uşor rădăcini. Iar cea mai teribilă dintre utopii este comunismul.

(Apelul către Europa, 1980).

De acord, ortodoxismul a avut şi mari merite, printre care dezvoltarea limbii române scrise – o dată cu iniţiativele de traducere a Paliilor în rumâneşte, începând cu secolul 16 – e meritul său cel mai de seamă, dar asta nu schimbă datele problemei şi oricum nu e locul şi timpul, acum și aici, să discutăm pro şi contra despre ortodoxism, osmanlism, fanariotism, muscălism or comunism. După părerea mea, inerţia cvasitotală a românilor în timpul Iepocii Comunizmului, comparabilă poate doar cu a vecinilor bulgari, se datorează faptului că noi n-am avut o  mare cultură sau civilizaţie  modernă în spate, n-am avut, de pildă, o literatură strict originală şi de mare bogăţie stilistică, asta ca să nu mai vorbim de sisteme filosofice de anvergură, de o pictură, sculptură, arhitectură sau muzică de nivel sofisticat, care să-i fi creat boborului compus din rumânaşii noştri statistici (cunoscuţi de neamurile înconjurătoare ca ale pizmaşii titircă inimă-rea) şi un altfel de imaginar ori un altfel de model uman decât acela al eresurilor daco-tracice sau legendelor paleocreştine or pastorale, al halimalei balcanice or al weltanshauung-ului mioritic. Spre deosebire, creştinismul de tip occidental, în pofida unor episoade nefericite precum cele generate de talibanii inchizitoriali, a încurajat ştiinţele şi artele laice – în limita mentalităţilor vremilor după vremi, desigur -, dacă nu direct, atunci prin principii şi seniori catolici or reformaţi, mulţi dintre ei rămaşi în istorie mai mult ca protectori ai unor artişti, filosofi ori savanţi renumiți, decât pentru celelalte fapte ale lor, de apărători ai dreptei credinţe sau de conducători ai poporului perisabil, de zi cu zi. Or, la noi, dacă s-a mai găsit – arareori ! – câte vreun domnitor un pic mai luminat sau vreun boier halea, care să  sponsorizeze cu vreo schembea sau vreo pungă de firfirici pe vreun meşter or menestrel balcanic, meşteru’ era pus, în contraserviciu, să-i mai construiască vreo beserică or mânăstire, să-l zugrăvească pe zidurile ctitoriei dimpreună cu coconul familial, ori să-i traducă sau explice Palia,  şi nu de alta, ci pentru ca vodă sau boiarul să fie sigur că astfel îşi va asigura un loc călduţ pe lumea ailaltă, cel puţin la fel de plăcut ca pe lumea asta păcătoasă, n-aşa? Or, astfel îţi salvezi, poate, sufletul individual ceresc, însă laşi de izbelişte sufletele reale viitoare, next generations de nepoţi şi strănepoţi, al căror viitor e sigur numai în măsura în care strămoşii se vor fi îngrijit nu doar de sufletu’ dumnealor din descărnatele ceruri or de mica agoniseală familială, ci de patria reală de pe Planeta-Ou, scoţând-o din sălbăticie, hiigenizând-o, legiferând-o, învăţând-o, luminând-o, înfrumuseţând-o, cu un cuvânt – civilizând-o.

În cinci secole de cultură rumânească scrisă, primul moment de modernizare reală şi de sincronizare cu Occidentul  (mai avansat din orice punct de vedere: social-politic, cultural-ştiinţific, tehnologic) a venit abia  prin generaţia paşoptistă. Niciodată, probabil, nu vom gasi destule cuvinte de laudă spre a preamări această legendară generaţie, creatoarea României moderne. Un Heliade, un Ghica, un Bălcescu, un Brătianu, Goleştii, oameni de genială vocatie intelectuală şi fii ai unor neamuri nobile şi bogate, n-au pregetat să-şi abandoneze avantajul ascendenţei genealogice şi să se arunce în vâltoarea politicii militante, unde au luptat chiar şi contra partidei părinţilor lor când a fost nevoie, însă au scos ţărişoara la liman, au ridicat-o în 50 de ani cât alţii în 500 ! Mai încoace, un Maiorescu alături de faimoasa Junime, un Spiru Haret, un Iorga – la fel au facut. Din păcate, când tocmai ne agăţasem  ferm de pulpana Occidentului şi ne despărţisem de Orient în mod cât de cât rezolut, a căzut preste noi  stafia comunizmului şi ne-a atras din nou într-o altă dogmă, aparent contrară celei prin care călugării ne ţinuseră timp de secole cu capul în nori (în vreme ce enormele averi mănăstireşti se-ngrămădeau vârtos la picioarele sfințiilor lor), dar în fond de aceeaşi extracţie colectivistă, dezintelectualizantă şi utopică, singura deosebire fiind că activiştii de partid şi securiştii – preoţii şi călugării noii religii, ateiste – promiteau viitorul luminos „pe pământ, nu în gând”.  Cât de luminos va fi fost acel viitor, s-a văzut însă curând… oops.

Revenind la întrebarea iniţială: De ce n-a avut România o disidenţă notabilă, ci doar acte individuale de rezistenţă, voci izolate în oceanul de conformism supravieţuitor…?, un prim răspuns ar putea fi extras din scurtul excurs teoretic şi istoric de mai sus (de pildă, din întâmplarea că-n vreme ce noi ieşeam în faţa lumii, la 1821, cu porucicul Tudor Vladimirescu, îmbrăcat în cămaşa morţii doar spre a apăra drepturile norodului său contra tagmei jecmănitorilor (fanarioţi), iar nu de a-l scoate de subt o tutelă mult mai mutantă, turcească or muscălească,  lucru ce li se părea heroilor loco a fi peste poate atunci,  în acelaşi timp grecii lui Ipsilante – nu mai numeroşi şi nici mai viteji decât rumânii noştri – desfăşurau deja Eteria, războiul lor de independenţă naţională, pe frontul căreia se va jertfi – de ce oare ? – până şi poetul altei naţii, Lord Byron,  şi tot aşa,  în timp ce Vladimirescu fu trădat de căpitanii săi pentru un pumn de galbeni, Batalionul Sacru al celor 300 de tineri grecotei, crescuţi în cultul eroilor patridei lor glorioase, iar nu al  Căluşarului pastoral, n-a pregetat să înfrunte până la sacrificiul suprem ordia otomană de 100 de ori mai puternică) Alte răspunsuri, congruente cu cele de mai sus,  de altfel, pot fi extrase dintr-o simplă ochire a situaţiei din România comunistă, în comparaţie cu cea din unele ţări din fostul Lagăr (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), în care dizidenţa a avut un cuvânt important de spus, iar acţiunea acesteia a facilitat procesul de tranziţie de la societatea totalitară la lumea liberă. Sunt trei lucruri care te frapează imediat la o astfel de analiză : 1) absenţa din România comunistă a tendinţelor anterioare reformatoare din interiorul partidului comunist (la ceilaţi au existat reformele lui Nagy, Kadar, Dubcek, chiar Jaruzelski) ; 2) absenţa cvasitotală a societăţii civile (la ceilalţi au existat  Solidaritatea poloneză, opoziţia de samizdat din Ungaria, Charta 77) ; 3) existenţa la noi a partidului unic (la ceilalţi a existat pluripartidism totuşi, chiar dacă formal). Însă după părerea mea absenţa dizidenţei organizate se datorează înainte de toate mentalităţii defetiste „vin ai noştri pleacă ai noştri” sau „capul plecat sabia nu-l taie„, adânc înrădăcinate de la opincă la vlădică (vezi transformarea peste noapte  în „cântăreţi ai vremurilor noi”  a elitei literare interbelice: Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu etc., de dragul salvgardării operii estetice, cică), dar şi faptului că elita noastră socială şi politică a fost decimată în anii 50 într-o măsură mult mai mare decât în celelalte ţări (unii istorici dau cifra de 500 de mii de români de elită morţi la Canal sau în închisorile vremii), precum şi realităţii că România era singura ţară din fostul Lagăr Socialist integral înconjurată cu sârma ghimpată a „ţărilor frăţeşti„, aşadar total izolată de civilizaţia libertăţii. Asta, lăsând la o parte duritatea dogmatică a ultimului stalinist din Europa – Ceauşescu – ori faptul că Securitatea aborigenă, în care se prelinsese încet-încet (din pur conformism balcanic, vezi bine) aproape întreaga spumă a promoţiilor de absolvenţi iepocali, a dat dovadă de atâta odioasă competenţă şi omnipotenţă încât, iacătă, ajunsă la adânci bătrâneţi, este şi azi la putere în Ro – pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, aloo… -, la 20 de ani de la căderea comunizmului în ţara lu Drakulo… oops.

ps. Prima parte a prologului (reluată cu revizuiri minore în articolul de faţă) a fost publicată aici.

+++++++++++++++++++++++++

Text original & comments: aici.