Drumu' Damascului

Pe mine totuşi nu mă interesează prea tare trecutul unui om care a fost subt vremi şi nici vorbele sale goale, de atunci sau de acum, ci faptele acelui om de după ce a ieşit de subt vremi şi s-a maturizat cât de cât ori s-a schimbat. Am destulă experienţă de viaţă ca să ştiu că aproape orice om e în stare de orice, bune sau nebune, şi că supuşi aceloraşi condiţii sau presiuni vitale 99,99% din oameni reacţionează la fel. Definitoriu pentru caracterul unui om e ce face el în condiţii de libertate sau de maturitate deplină, când deci poate să-şi folosească nestingherit “liberul arbitru”, iar nu atunci când – de-un pargzamplu – încă nu i se uscaseră caşii de la guriţă ori Securitatea îi stătea cu sula-n coaste şi când doar ingeniile sau naturile heroice (iar dupa unii, cam sărite de pe fix… ) pot ieşi din Tablă, din Dogmă sau de subt imperiul Fricii şi să reacţioneze atipic. Ce-au fost sau ce-au făcut Ion Iliescu, Mihai Neamţu ori Vladimir Tismăneanu, e.g., în prima tinereţe sau înainte de potop, se şterge cu buretele, aloo ; important e ce-au făcut după potop sau după ce s-au copt la minte.  Or, e clar ca lumina zilei că Ion Iliescu, e.g., s-a comportat ca un adevărat tov Ivan Ilici, fiind, la maturitatea maximă, ieroul unei “minciuni mari cât secolul”, prin care s-a deturnat adevărata revoluţie română din 1989 în folosul activiştilor şi securiştilor (cu preţul unui masacru de cel puţin o mie de morţi), el fiind totodată şi “părintele spiritual” al Mineriadelor, care au întârziat integrarea europeană şi euroatlantică a României cu cel puţin 10 ani, pe când Mihail Neamţu, aflat încă departe de maturitatea deplină, a devenit totuşi tânărul politician de dreapta, însă perfect european, să sperăm, de azi, iar Vladimir Tismăneanu e coordonatorul Raportului care a declarat experimentul comunist “ilegitim si criminal” (singurul raport de acest fel din întregul Est). Tot aşa, cel care filma cenaclurile Flacăra şi spectacolele omagiale de altădată, Sorin Ilieşiu, a devenit redactorul celebrelor Apeluri de condamnare naţională şi internaţională a comunismului şi al multor altor iniţiative menite să accelereze decomunizarea societăţii româneşti. În schimb, oportuniştii, conformiştii, fripturiştii, zmecheroşii şi “călduţii” dintotdeauna, care au urmat cu consecvenţă aurea mediocritas nu pentru că erau înţelepţi ca şerpii, măcar, ci fiindcă erau mediocri sadea, au continuat să fie ce-au fost, fiindcă muscoii & bâzoii de kkt pot trăi netulburat – din punctul lor de vedere deboşat – şi pe o balegă de mastondont uscat, şi pe o bucată de rahat parfumat, păi cum draq. 

Ca să închei, şi oarecum în aceeaşi ordine de idei, pe mine nu m-ar fi interesat prea mult “amănuntul” – totuşi nu lipsit de importanţă, vezi bine – că premiantul Nobel pentru literatură Günter Grass a fost fascist la tinereţe, aşa cum şi Cioran, Eliade  şi Noica ai noştri vor fi fost (sau după cum alţii vor fi fost comunişti până la adânci bătrâneţi) ; ceea ce-l condamnă mai greu nu pot fi decât faptele-i de la bătrâneţe, câte se vor fi găsit c-au fost, aloo, iar hiba asta nu poate fi scuzată nici de talentul literar, nici de jenanta realitate că bietul om o fi dat, doamne fereşte, în mintea copiilor… oops. Talentu’ nu scuză nimic (căci talentul fără o înaltă ţinută morală nu înseamnă mai nimic), şi nici ramolismentu’…oops. În speţă, mi se pare destul de ciudat că ditamai premiantu’ Nobel consideră că între cel ce se tot bate cu pumnu-n chept că va şterge Israelul de pe faţa pământului şi cel care vrea să preîntâmpine aşa-ceva şi să apere, la urma urmei, singura democraţie din Orientul Mijlociu, tot ista din urmă cic-ar fi diliu. Mare-i grădina!

+++++++++++++++++

Text original & comments: aici.