Sunday, June 22, 2014

Un răspuns pentru „Contemporanul – ideea europeană”


Revista „Contemporanul – ideea europeană” condusă de dl Nicolae Breban şi dna Aura Christi a avut amabilitatea să-mi adreseze câteva întrebări în cadrul anchetei „Să ieşim din zodia totalitarismului comunist”, intervenţia mea fiind publicată în nr-ul 6/2014 al gazetei, recent apărut. Până când acest număr va fi disponibil online (după data de 20 iulie a.c.), puteţi citi întrebările şi răspunsurile mai jos (cine are posibilitatea va lectura gazeta de hârtie, desigur) (avp)

1. În acest an se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Ce şanse credeţi că are apelul senatorului Sorin Ilieşiu pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Este pregătită clasa politică românească să răspundă unui asemenea apel? Actualul context politic îi este favorabil?

V.P.: 1. Actuala clasă politică din România are încă rădăcinile adânc înfipte în Iepoca în care 80-90% dintre actorii politici de azi au fost cel puţin mici fruntaşi utecişti sau uasecerişti, dacă nu activişti comunişti ori securişti. Din această cauză, eu nu cred că politicienii „care e” – cu celebra expresie a dlui Vanghelie – ar fi gata să condamne comunismul cu plăcere, tăindu-şi singuri creanga de sub picere (cum ar ricana acelaşi ierou). Cu atât mai mare ar fi meritul liderilor politici sau al militanţilor civici care totuşi ar reuşi să-i convingă pe parlamentari să voteze şi să pună în practică o condamnare reală, iar nu doar formală, a comunizmului, după ce şi-ar convinge colegii şi comilitonii că e mai bine să piară o generaţie de politicieni depăşită de istorie, dimpreună cu o mentalitate socială la fel de anacronică (mentalitatea colectivistă, totuna cu mentalitatea ultraetatistă şi naţionalistă), decât să piară un întreg popor ori să i se compromită şansa unui mai bun viitor. Cu alte cuvinte, politicienii sau militanţii civic-politici ce-ar reuşi să impună actualei clase politice, prin charisma, autoritatea or abilitatea lor de negociatori, condamnarea reală a comunismului şi să pună în practică decomunizarea efectivă a societăţii româneşti ar juca rolul mântuitorului istoric al neamului lor, chiar dacă ei personal se vor expune, din această pricină, unor riscuri personale considerabile. Patria însă le va fi recunoscătoare, cândva, eroilor decolectivizării şi postmodernizării româneşti, n-aşa?

2. Conform argumentării senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări, în condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa postbelică”. În măsura în care condamnarea comunismului din 2006 a reprezentat un eşec, care credeţi că au fost cauzele acestuia?

V.P.: 2. Sunt de acord, în principiu, cu dl Sorin Ilieşiu şi am spus/scris şi eu, de multe ori, acest lucru: aşa-zisa condamnare a comunismului, din 2006, a fost o mascaradă propagandistică, menită a servi intereselor politicianiste de moment ale preşedintelui Băsescu, dovadă faptul că după aceea n-a mai urmat aproape nimic din ceea ce era de presupus să urmeze dacă acea condamnare ar fi fost reală, ba din contra: propunerea de lustraţie a căzut, iacătă, chit că alianţa politică pro Băse ar fi putut să o legifereze, dacă ar fi vrut; legea nr. 221/2009, a reparării daunelor morale şi materiale produse de regimul comunist celor ce s-au opus comunismului, a fost şi ea golită de orice conţinut prin ruşinoasele decizii ale Curţii Constituţionale controlate tot de partida pro Băse (hai să nu ne ascundem după deget!); la fel, punerea în practică a dezdăunărilor pentru raptul colosal produs de regimul comunist asupra tuturor românilor, prin infernala naţionalizare şi prin demolările arbitrare, a fost şi ea amânată la paştele cailor. Ca să rezum, nici măcar nu l-am văzut pe dl preşedinte Băsescu, iată, să atârne naiba o tinichea de conivenţă pe pieptul vreunui fost deţinut sau rezistent politic, baremi cât ordinele şi medaliile cu care au fost gratulaţi, de ex., „antrenorii de tenis cu piciorul” (expresis verbis!); din contra, preşedintele cică anticomunist şi antisecurist îşi arătase dispreţul ori resentimentul dânsului faţă de rezistenţii anticomunişti încă din 2005, când n-a binevoit să onoreze cu înalta-i prezenţă expoziţia „Înscrisuri duşmănoase” de la Muzeul Literaturii Române, deşi tocmai fusese uns la Cotroceni ca reprezentant al alianţei „Dreptatea şi Adevărul”.

3. Acum, în 2014, ar fi tardivă o condamnare a totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Dacă ar fi necesară, care ar fi cele mai importante beneficii ale acesteia?

V.P.: 3. După părerea mea, condamnarea comunismului (reală, iar nu doar formală) n-ar fi tardivă nici peste 50 de ani de aici încolo. O astfel de condamnare, însoţită de acţiuni practice reale, subliniez, iar nu demagogice, ar însemna un act de importanţă fundamentală pentru un popor supus colectivizării intense timp de peste 60 de ani, fiindcă doar un asemenea act ar asana societatea românească, într-un timp mai lung sau mai scurt, de fantomele, fantoşele şi fantasmele lagărului socialist, precum şi de mentalitatea colectivistă, pe lângă faptul că s-ar împlini adevărul şi dreptatea doar clamate, propagandistic şi diversionist, până mai ieri, de diverşi. Ca să vă dau un exemplu concret (chiar din my life, cum ar veni) despre consecinţele nedecomunizării şi ale perpetuării strigoilor criptocomunişti şi criptosecurişti în posturi cheie ale societăţii româneşti la mult timp după „căderea comunismului”, cică, vreau să vă spun că cei care s-au opus, în pofida evidenţei contrare a probatoriului, într-un dosar recent de pe rolul unor instanţe judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, constatării caracterului politic al măsurilor administrative abuzive luate de regimul comunist contra subsemnatului (întrucât fusesem redactorul „Apelul către Europa” şi al samizdatul anticomunist „NU!”) au fost chiar nişte judecători şi procurori cu rădăcini – probabil mai adânci decât se vede – în fostul regim, dintre care unul, cel mai virulent, un ex-miliţian ajuns după „revoluţie” judecător de Tribunal şi deci în postura de a-i judeca, imparţial precum „arendaşul român”, n-aşa?, pe cei ce-au fost victimele unora din clasa, casta sau tagma sa. Exempli gratia.

4. Este corectă propunerea senatorului Ilieşiu ca adevărata condamnare a totalitarismului comunist să fie adoptată în Parlament în baza unui raport elaborat de Academia Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic – cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet care este cel mai apreciat memorial de acest fel din lume, din punct de vedere ştiinţific?

5. Cum ar trebui să fie raportul adoptat în 2014 de Parlament, prin comparaţie cu cel propus în 2005 de Sorin Ilieşiu (de 12 pag.) şi cu cel asumat în 2006 de preşedintele Băsescu („Raportul Tismăneanu”, de 666 pag.)? Ar fi recomandabil un raport scurt sau unul detaliat? Ar fi binevenite ambele versiuni? Ar fi de dorit un limbaj accesibil sau unul academic? Raportul ar trebui să includă regimul comunist impus de Uniunea Sovietică în Basarabia şi în Bucovina de nord începând din 1940, aşa cum propune senatorul Ilieşiu? Ar fi realizabilă propunerea acestuia ca o versiune scurtă a raportului să fie oferită gratuit de statul român, la 25 de ani de la căderea comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei?

V.P.: 4-5. Propunerea dlui senator Sorin Ilieşiu de a se face un raport academic e frumoasă şi ideală, fără îndoială, dar eu nu cred – şi cred că nici dl senator nu crede – că ar fi foarte corect să se spună, mai mult sau mai puţin explicit, că raportul „Comisiei Tismăneanu” (înfiinţată la propunerea iniţială a d-lui Sorin Ilieşiu, membru al Comisiei, de altfel) a fost unul incorect din punct de vedere ştiinţific, din moment ce tocmai acest raport a tras concluzia aşteptată (şi aproape evidentă, chiar şi pentru tomii necredincioşi): aceea privind esenţa ilegitimă şi criminală a regimului comunist. Este adevărat însă că un raport de condamnare academic ar aduce acţiunii de decomunizare un plus de popularitate şi ar induce publicului nespecialist o impresie de imparţialitate mai pregnantă decât „raportul Tismăneanu”, care a provocat furiile multora (unele dintre acestea mascând antisemitismul funciar al furioşilor, între noi fie vorba). Personal sunt sceptic că Academia Română, un for prin tradiţie conservator şi ocupat actualmente de personalităţi cu rădăcini în regimul comunist tot atât de adânci ca ale majorităţii politicienilor, va accepta să se implice într-un asemenea proiect. Nu rămâne, după părerea mea, decât ca parlamentul şi arcul guvernamental actual să pună în aplicare baremi recomandările din „raportul Tismăneanu”, eventual cu unele precizări şi augmentări făcute de un for pe cât se poate de imparţial, punerea în practică a măsurilor de decomunizare începând cu o lege a lustraţiei care să-l scoată pe tuşa publică, măcar pentru 5 ani, până şi pe ultimul abenceraj utemist (exagerez retoric, vezi bine), ce să mai vorbim de judecătorul dovedit – inclusiv prin activitatea şi mentalitatea sa actuală – miliţienist et aliis ejusdem farinae. Dacă nu, doar timpul ne va vindeca de racul comunist, cândva, în viitorul luminos, păi cum naiba.


++++++++++++++++++
Text original & comments: aici.

No comments:

Post a Comment