Un răspuns pentru „Contemporanul – ideea europeană”
Revista „Contemporanul – ideea europeană” condusă de dl Nicolae Breban şi dna Aura Christi a avut amabilitatea să-mi adreseze câteva întrebări în cadrul anchetei „Să ieşim din zodia totalitarismului comunist”, intervenţia mea fiind publicată în nr-ul 6/2014 al gazetei, recent apărut.
Până când acest număr va fi disponibil online (după data de 20 iulie
a.c.), puteţi citi întrebările şi răspunsurile mai jos (cine are
posibilitatea va lectura gazeta de hârtie, desigur) (avp)
1. În acest an se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Ce şanse credeţi că are apelul senatorului Sorin Ilieşiu pentru
condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului
României? Este pregătită clasa politică românească să răspundă unui
asemenea apel? Actualul context politic îi este favorabil?
V.P.: 1. Actuala clasă politică din România are încă rădăcinile adânc înfipte în Iepoca
în care 80-90% dintre actorii politici de azi au fost cel puţin mici
fruntaşi utecişti sau uasecerişti, dacă nu activişti comunişti ori
securişti. Din această cauză, eu nu cred că politicienii „care e” – cu
celebra expresie a dlui Vanghelie – ar fi gata să condamne comunismul cu
plăcere, tăindu-şi singuri creanga de sub picere (cum ar ricana acelaşi ierou).
Cu atât mai mare ar fi meritul liderilor politici sau al militanţilor
civici care totuşi ar reuşi să-i convingă pe parlamentari să voteze şi
să pună în practică o condamnare reală, iar nu doar formală, a comunizmului,
după ce şi-ar convinge colegii şi comilitonii că e mai bine să piară o
generaţie de politicieni depăşită de istorie, dimpreună cu o mentalitate
socială la fel de anacronică (mentalitatea colectivistă,
totuna cu mentalitatea ultraetatistă şi naţionalistă), decât să piară un
întreg popor ori să i se compromită şansa unui mai bun viitor. Cu alte
cuvinte, politicienii sau militanţii civic-politici ce-ar reuşi să
impună actualei clase politice, prin charisma, autoritatea or abilitatea
lor de negociatori, condamnarea reală a comunismului şi să pună în
practică decomunizarea efectivă a societăţii româneşti ar juca rolul mântuitorului istoric al neamului lor, chiar dacă ei personal se vor expune, din această pricină, unor riscuri personale considerabile. Patria însă le va fi recunoscătoare, cândva, eroilor decolectivizării şi postmodernizării româneşti, n-aşa?
2. Conform argumentării
senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a
totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor,
România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări, în
condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim
comunist din Europa postbelică”. În măsura în care condamnarea
comunismului din 2006 a reprezentat un eşec, care credeţi că au fost
cauzele acestuia?
V.P.: 2. Sunt de acord,
în principiu, cu dl Sorin Ilieşiu şi am spus/scris şi eu, de multe ori,
acest lucru: aşa-zisa condamnare a comunismului, din 2006, a fost o
mascaradă propagandistică, menită a servi intereselor politicianiste de
moment ale preşedintelui Băsescu, dovadă faptul că după aceea n-a mai
urmat aproape nimic din ceea ce era de presupus să urmeze dacă acea
condamnare ar fi fost reală, ba din contra: propunerea de lustraţie a căzut, iacătă, chit că alianţa politică pro Băse
ar fi putut să o legifereze, dacă ar fi vrut; legea nr. 221/2009, a
reparării daunelor morale şi materiale produse de regimul comunist celor
ce s-au opus comunismului, a fost şi ea golită de orice conţinut prin
ruşinoasele decizii ale Curţii Constituţionale controlate tot de partida
pro Băse (hai să nu ne ascundem după deget!); la fel, punerea
în practică a dezdăunărilor pentru raptul colosal produs de regimul
comunist asupra tuturor românilor, prin infernala naţionalizare şi prin demolările
arbitrare, a fost şi ea amânată la paştele cailor. Ca să rezum, nici
măcar nu l-am văzut pe dl preşedinte Băsescu, iată, să atârne naiba o
tinichea de conivenţă pe pieptul vreunui fost deţinut sau rezistent
politic, baremi cât ordinele şi medaliile cu care au fost gratulaţi, de
ex., „antrenorii de tenis cu piciorul” (expresis verbis!); din
contra, preşedintele cică anticomunist şi antisecurist îşi arătase
dispreţul ori resentimentul dânsului faţă de rezistenţii anticomunişti
încă din 2005, când n-a binevoit să onoreze cu înalta-i prezenţă
expoziţia „Înscrisuri duşmănoase” de la Muzeul Literaturii Române, deşi tocmai fusese uns la Cotroceni ca reprezentant al alianţei „Dreptatea şi Adevărul”.
3. Acum, în 2014, ar fi tardivă o
condamnare a totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului
României? Dacă ar fi necesară, care ar fi cele mai importante beneficii
ale acesteia?
V.P.: 3. După părerea mea, condamnarea comunismului (reală, iar nu doar formală) n-ar fi tardivă nici peste 50 de ani de aici încolo. O astfel de condamnare, însoţită
de acţiuni practice reale, subliniez, iar nu demagogice, ar însemna un
act de importanţă fundamentală pentru un popor supus colectivizării
intense timp de peste 60 de ani, fiindcă doar un asemenea act ar asana
societatea românească, într-un timp mai lung sau mai scurt, de
fantomele, fantoşele şi fantasmele lagărului socialist, precum şi de mentalitatea colectivistă, pe lângă faptul că s-ar împlini adevărul şi dreptatea doar clamate, propagandistic şi diversionist, până mai ieri, de diverşi. Ca să vă dau un exemplu concret (chiar din my life,
cum ar veni) despre consecinţele nedecomunizării şi ale perpetuării
strigoilor criptocomunişti şi criptosecurişti în posturi cheie ale
societăţii româneşti la mult timp după „căderea comunismului”, cică,
vreau să vă spun că cei care s-au opus, în pofida evidenţei contrare a
probatoriului, într-un dosar recent de pe rolul unor instanţe
judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, constatării caracterului politic
al măsurilor administrative abuzive luate de regimul comunist contra
subsemnatului (întrucât fusesem redactorul „Apelul către Europa” şi al
samizdatul anticomunist „NU!”) au fost chiar nişte judecători şi
procurori cu rădăcini – probabil mai adânci decât se vede – în fostul regim,
dintre care unul, cel mai virulent, un ex-miliţian ajuns după
„revoluţie” judecător de Tribunal şi deci în postura de a-i judeca,
imparţial precum „arendaşul român”, n-aşa?, pe cei ce-au fost victimele unora din clasa, casta sau tagma sa. Exempli gratia.
4. Este corectă propunerea
senatorului Ilieşiu ca adevărata condamnare a totalitarismului comunist
să fie adoptată în Parlament în baza unui raport elaborat de Academia
Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic –
cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al
Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul
Memorialului de la Sighet care este cel mai apreciat memorial de acest
fel din lume, din punct de vedere ştiinţific?
5. Cum ar trebui să fie raportul
adoptat în 2014 de Parlament, prin comparaţie cu cel propus în 2005 de
Sorin Ilieşiu (de 12 pag.) şi cu cel asumat în 2006 de preşedintele
Băsescu („Raportul Tismăneanu”, de 666 pag.)? Ar fi recomandabil un
raport scurt sau unul detaliat? Ar fi binevenite ambele versiuni? Ar fi
de dorit un limbaj accesibil sau unul academic? Raportul ar trebui să
includă regimul comunist impus de Uniunea Sovietică în Basarabia şi în
Bucovina de nord începând din 1940, aşa cum propune senatorul Ilieşiu?
Ar fi realizabilă propunerea acestuia ca o versiune scurtă a raportului
să fie oferită gratuit de statul român, la 25 de ani de la căderea
comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei?
V.P.: 4-5. Propunerea
dlui senator Sorin Ilieşiu de a se face un raport academic e frumoasă şi
ideală, fără îndoială, dar eu nu cred – şi cred că nici dl senator nu
crede – că ar fi foarte corect să se spună, mai mult sau mai puţin
explicit, că raportul „Comisiei Tismăneanu” (înfiinţată la propunerea
iniţială a d-lui Sorin Ilieşiu, membru al Comisiei, de altfel) a fost
unul incorect din punct de vedere ştiinţific, din moment ce tocmai acest
raport a tras concluzia aşteptată (şi aproape evidentă, chiar şi pentru
tomii necredincioşi): aceea privind esenţa ilegitimă şi criminală a
regimului comunist. Este adevărat însă că un raport de condamnare
academic ar aduce acţiunii de decomunizare un plus de popularitate şi ar
induce publicului nespecialist o impresie de imparţialitate mai
pregnantă decât „raportul Tismăneanu”, care a provocat furiile multora
(unele dintre acestea mascând antisemitismul funciar al furioşilor, între noi fie vorba). Personal sunt sceptic că Academia Română,
un for prin tradiţie conservator şi ocupat actualmente de personalităţi
cu rădăcini în regimul comunist tot atât de adânci ca ale majorităţii
politicienilor, va accepta să se implice într-un asemenea proiect. Nu
rămâne, după părerea mea, decât ca parlamentul şi arcul guvernamental
actual să pună în aplicare baremi recomandările din „raportul
Tismăneanu”, eventual cu unele precizări şi augmentări făcute de un for
pe cât se poate de imparţial, punerea în practică a măsurilor de
decomunizare începând cu o lege a lustraţiei care să-l scoată pe tuşa
publică, măcar pentru 5 ani, până şi pe ultimul abenceraj
utemist (exagerez retoric, vezi bine), ce să mai vorbim de judecătorul
dovedit – inclusiv prin activitatea şi mentalitatea sa actuală – miliţienist et aliis ejusdem farinae. Dacă nu, doar timpul ne va vindeca de racul comunist, cândva, în viitorul luminos, păi cum naiba.
++++++++++++++++++
Text
original & comments: aici.
No comments:
Post a Comment