Ieri ne-am incercat – iar…oops – norocu la pesce

…însă n-am prins decât nişte poze pentru bloguleţu’ ista, fireşte, şi alea de doamne miluieşte, nici măcar la fel de clare, ca să vbim mai pe rumâneşte, ca ale pozăriţei ce ne-a imortalizat data trecută, cu finuţele-i aparate & deşte. Poza de mai sus reprezintă puntea de trecut Dunărea-Mică spre Istru Mare, adică, dunăre carele aici şi acum e f.pitică, dar care primăvara, când Dunărea Mare se umflă şi se revarsă preste albia obişnuită, inundându-şi lunca de plopi, sălcii, ierburi rugoase & răchită, e destul de măricică şi poţi să pescuieşti în ea puişori de roşioară, ba chiar şi câte-o plătică mai chioară. De câte ori trecem preste puntea asta aflată la o juma de metru de apa sălcioară, îl întreb pe tovarăşul meu de pescărie – dom Petre, cel binecunoscut pe for – , dacă ar avea coraj să treacă pe punte tot atât de nepăsător şi cu spor, în situaţia când puntea ar fi suspandată deasupra unui hău ameţitor, în fundul căruia ar curge un râu fumegător, iar un crocodil înfiorător s-ar leenge pe bot în aşteptarea guguştiucilor…oops. N-aşa c-atunci puntea ţi s-ar părea tot atât de îngustă ca şansele Ardezilor de a mai bate vreodată oştile Uslaşilor, dacă ar avea ca “strateg” acelaşi amator din Ţeara Proştilor ?

În poza a doua se vede locul în care ne-am aşezat la undit, dacă mă uitam spre stânga, respectiv spre răsărit, observîndu-se cum rădăcinile unei sălcii ies din malul aproape prăbuşit de Istru ce loveşte-n el liniştit-liniştit, însă afurisit, astfel că dacă fenomenul s-ar repeta la infinit, Istru ne-ar ronţăi încet-încet ca pe un biscuit şi-am rămune dreq fără dodoloaţa ţărişoară, shiiit, chiar înainte de a ne-o răpi viitura regionalo-globală… oops.

 

În poza următoară, cum ar veni (ca să respectăm iambii şi troheii rimii, iar nu neapărat regulile gramaticii, care fac cât o ceapă degerată pentru ingeniile limbii ro, ru, bu sau de unde vrei tu, dragă cetitoriule de-aici şi de-acu), se vede şi mai bine cum Istru roade malu patriei române cu arbori cu tot, arbori care acum câţiva anişori se înălţau spre cer fuduli ca Savaot, iar de-acum au rămas cât un ciot…oops.

 

Noroc că – aşa cum se poate vedea din pozele de mai jos, în direcţia spre care arată vărgoiu-mi vânjos –  tot Istru nostrum, care-n fond şi la urma urmelor e un fluviu milos şi cu folos pentru rumânul copilăros, a ridicat din bătrânu-i mâl puturos un ostrov nou şi misterios, care e socotit a fi tot la noi în România, chit că guleamătă Bulgaria, ce se întinde dincolo de Dunărea ce trece la sud de insula ceea, ar cam vrea să fie a lor, precum Crimeea a ruşilor… Precizez totodată că portokakiu’ ce-apare în peisajul d-aciia nu e vreun dom colonel mascat din Ardezia, ci însuşi dom Petrică fără frică, abscons la a glugii căldurică şi care-aşteptă să prinză măcar un oclei pofticios de mămăligă, dacă nu o ştiucă mică, o cigă sau o ditamai plătică (aşteptare f. zadarnică, după cum am văzut, adică… oops).

 

În poza următoare se  vede o ciupercă de copac uimitoare, pe care am descoperit-o în timp ce-am ieşit şi io, ca tot omu’ prin pădure, la răcoare… oops. Ia să vedem, care dintre cetitori şi cetitoare, mai experte şi ca celebrul auctor al Dicţionarului vegetal numberone de la Google din răzoare, ghiceşte cum îi zice la ciuperca aia, per latineşte, fireşte, iar nu doar băbeşte or rumâneşte.

Pădurea de plopi şi ierbarele ruginii din Lunca Dunării pot fi admirate în pozele următoare, doar o palidă sugestie a impresiei copleşitoare pe care mi-a procurat-o natura înconjurătoare în timp ce şedeam cu-o mâna la falcă şi cu aparatul de pozat în soare (dar nu la o treabă mare, fugiţi dreq, ci la o una mai mică, respective la pipică… :) )

În ultima fotografie rămasă de la partida-mi de pescuit faimoasă e ceea ce se vede după ce treci Dunărea Mică spre casă şi te uiţi în zarea ceţoasă, în toamna asta totuşi cam friguroasă, în stânga fiind pădurea din luncă, iar în dreapta malul unde bătrânele-mi picioare ar cam vrea cât mai repede s-ajungă, spre ţuica fiartă cu artă şi ce-o mai fi pe lângă ea, în lipsă de altceva.

În fine – ultimu’, cu voia dvs… oops -, iată şi povestitoru’, chiar în clipa când vă scrie cum era să prindă peştişoru’, în timp ce scumpa de nevastă-sa bate covoru’… oops Hai pa, poate o să vă mai povestesc şi altădată cum mă dixtrez pe-acilişa, pe lângă Dunărea mea.

++++++++++++++++++++++
Text original & comments: aici.