Dizidenţi şi semidizidenţi

Dorin Tudoran insistă în bizara-i alegaţie că el, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu şi alţii fac parte din corpu’ dizidenţilor mai barosan, întrucât  au fost la vremea lor pe post de Jana d’Arc, de Ana Ipătescu sau de Iovan Iorgovan, după caz, naz, praz, sex şi an, iară io, cu-al meu “Apel către Europa”, mai vechi şi mai vădit anticomunist ca toate faptele şi actele lor, ale celor pe care DT i-a enumerat chiar la mine pe for, n-aş fi făcut de fapt decât o tentativă onorabilă de a intra în rândul disidenţilor, însă fără cine ştie ce spor sau onor, întrucât io – spre deosebire de dumnealor – n-am mers cică pănă la capăt, respectiv până la luminiţa de la capătul tunelului tuturor rumânilor, din moment ce nu m-a băgat nimeni în zeamă la “Europa liberă”, frăticilor… :oops: Citez :

“Ați încercat ceva, dar acel ceva s-a sfârșit după primul pas. Din motive pe care le-ați expus de sute de ori. In cazul unor personalități ca Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu și atâția alții/atâtea altele, există toate dovezile că gesturile lor au mers mult, mult mai departe, magnitudinea impactului acelor atitudini fiind alta decât ce a produs efortul dumneavoastră.”

Or, e clar că amicul şi colegul nostru nu prea percepe, efectiv, care e rostul acestor gesturi heroice, dar pur simbolice, şi că acestea sunt absolut egale între ele ca valoare umană, istorică, politică sau morală, indiferent dacă despre unele s-a vorbit în gura mare la Bucureşti 4 sau pe alte canale, iar pe altele nu le-au cunoscut, în afară de securiştii tale quale, decât coada de informatori şi informatoare ori secretoasele secretare ce-au bătut la maşină rapoartele sau notele de analiză din d.u.i.-şoare, alea într-un unic exemplar, menite a fi cetite – în afară de şefi, de tov lorar sau de tribunalul militar, mai rar – doar de moliile dosarelor ce se vroiau mute până la un deadline milenar, dar uite că – printr-un clin sau vierme spaţio-temporal, de care încă nu încetăm să ne uimim – chiar şi faptele dintr-un dosar programat a fi veşnic anonim au ieşit la iveală în mod sublim, ceea ce-nseamnă că acuma, când le ştim, suntem obligaţi să le respectăm, să le răsplătim şi să le iubim ca şi pre faptele soldatului necunoscut de la Muselim Selo, care după ce căpraru Nicolae a scris despre ele într-o pauză de bătaie şi-au ajuns la măicuţa bătrână-n odaie, apoi la şcoala rumână la ora de citire sau de istorie shogună, nimeni nu se mai gândeşte să spună că soldatul Ion ce le-a avut la îndemână e mai puţin hero decât căpitanul sau maiorul de neam sau de grad mai haraşo, cum ar veni, mai încoace, în preajma revoluţiei, ca drakkulo…oops.  Aşadar, fie că eşti un grandios Tudoran, Goma, GAndreescu sau măcar ca Filipescu de faimos, fie că eşti – ca mandea…oops – un puricel dizident curajos, e absolut acelaşi lucru, din moment ce nu tu, dear Dizidenţă Oficială Ro, care-n definitiv ai fost la un pas de inexistenţă, ai dărâmat Comunizmul, pe care în 999,999 la mie din cazuri nici măcar nu prea l-ai contestat, în esenţă, aloo, ci hai să zicem că mai mult l-ai enervat sau l-ai înfruntat pe viitorul Împuşcat ori pe vreun tov prim-secretar sau gradat, atăta tot. Regimul comunist, care n-a dispărut decât din jargonul publicist, din denumirile şi sloganele instituţiilor sistemului etatist, din programa profului de filosofie Marga, ab ovo marxist-leninist şi ateist, după aia creştin-democrat şi papist, sau din numele partidelor politice, care-n loc să se numească toate PCR, îşi zic mai nou PSD, PNL, PDL, UDMR, PRM, PNG, PP-DD şi altele fix de aceeaşi origine şi specie, însă s-a păstrat aproape intact prin comuniştii şi comunistele care se înmulţiseră, în anul “revoluţiei” ca muştele în jurul unui uriaş Kkt fezandat, rahat din care n-ar fi plecat nici dac-ar fi căzut aci meteoritul Tunguska de altădat, în situaţia că Tovarăşul n-ar fi ajuns Împuşcat, după cum tov KGB-ul a ordonat (gândind că va salva comunismul pe blat, subt forma unui glassnost mai luminat). Însă apoi, când s-a schimbat roata şi s-a văzut că Comunizmu nu mai poate fi nicicum resuscitat, l-au îngropat ca pe Ceauşescu, nespovedit şi cred că nici măcar spălat, săracul, iar comuniştii s-au făcut fratre şi cu Drakku, recte cu Capitalizmu, fiindcă atâta lucru învăţaseră şi ei, tovii şi băieţii “revoluţiei” de la defunctul Comunizm: cinizimu‘, după care a-nceput cataclizmu’ şi-n 24 de ore s-a terminat drakului cu SSMD, dar nu şi cu comuniştii şi securiştii, care n-au avut nevoie să-şi schimbe decât păru’ şi numele, nu şi năravurile, fiindcă – v-aţi prins – boborul a rămas aceeaşi turmă de mioare, in spe, în frunte cu muncitorimea de mangal frecătoare (actualmente migratoare prin Espana căpşunătoare), cu ţărănimea care n-a mai vrut să rămână nici măcar cooperatoare, ci proprietară pură pe prispa din bătătură ori pe înţelinita arătură, şi – se phootea să lipsească chiar ea, oare ? – alături de telectualitatea creatoare (o bună parte din ea şi fostă informatoare, ca drea), plină de vigilenţă & diligenţă, n-aşa? şi, ultima dar nu cea din urmă, de ieroica Dizidenţă, care fusese sublimă, deşi lipsise aproape cu desăvârşire şi care, fudulă şi futilă din fire, a jucat la “revoluţie” doar exact rolul pe care zmecherosul revoluţionar-păpuşar i-l planificase, iar şi iar : de figurant exemplar în CPUN sau prin diverse partide, comitete şi comiţii de pae & petice, asta până când d-na Cornea a concluzionat că e mai bine, totuşi, să se-ntoarcă l-ale sale cratiţe, dl Manolescu la litere, iar alţii şi altele pe unde au mai găsit câte vreun locuşor călduţ şi unde au mai putut câştiga, ca şi pe vremuri, un bănuţ grăsuţ. Şi deci care ziceai c-a fost rolul Dizidenţei Ro în “revoluţie” sau în “radicalizarea maselor”, pretine DT, excepţie făcând disidenţa KGB ? :roll: Sau ce “revoluţie” a fost aia, mey, domni trişti, când Românica e condusă şi azi de criptocomunişti, iar singurii care au profitat de ea – de “revoluţia” comandată la Moscova – au fost fix criptocomuniştii şi criptosecuriştii lu Drakkula ?

Şi acum hai să-ţi mai spun încă o dată povestea “Apelului către Europa”, ca să vezi că “singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii ’80” – aloo – o fi fost necunoscut la vremea sa doar de ţaţa Veta din Poplaca sau de muncitorul Chionaca (care şi azi votează tot cu comuniştii, ca mbou, respectiv ca mvaca, în pofida faptului tulburător că la vremea dumnealor au putut lua cunoştinţă de chemările disidenţilor popularizaţi de “Europa liberă”, ce chestie, bey, frăticilor…). Arăt deci din nou – aicea – că Apelul către Europa a fost văzut sau ascultat la vremea sa, în afară de Nicolae Manolescu, despre care ştim cine e, de Angela Marinescu – pe care mulţi o consideră cea mai importantă poetesă Ro din toante timpurile şi care a fost chiar semnatară a Apelului, aloo… -, de Paul Daian, care o fi fost el turnătorul meu de mai an, dar până mai deunăzi a fost şi mascota animatoare a Bookfest-urilor snobilimii literare şi e considerat de asemenea un poet valoros, de Eugen Suciu, alt semnatar al apelului, un poet din istoria d-lui Manolescu şi patron al beciurilor de dixtracţie ale boemei optezeciste, n-aşa?, de Petru Romoşan şi Dan Arsenie, intelectuali de prima mărime, după unii, martori oculari la semnarea apelului, ca şi Romulus Brâncoveanu, actualul decan al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, personaj al poveştii lui Ave (povestea Apelului către Europa), de Călin Vlasie, editorul Istoriei Critice a dlui Manolescu (Vlasie fiind chiar cel care a avut în mână apelul cu semnăturile şi care trebuia, de altfel, să-l expedieze la CCES de la Madrid), de Ion Bogdan Lefter, impozantul universitar şi critic literar de azi, care a citit apelul în paginile samizdatului “NU!”, frunzărit în august 1981 (când am întreprins a doua tentativă de Apel, aloo…), de mulţi alţi colegi şi prieteni jurişti, unii dintre ei aflaţi astăzi în poziţii remarcabile în justiţie sau administraţie, care m-au rugat să le păstrez anonimatul – pe unii nici nu mi-i mai amintesc, de fapt -, printre ei Petre Dincă, iniţial plasat de securişti ca sursă pe lângă mine, dar care s-a deconspirat imediat, cu orice risc personal, Petre fiind în realitate cel mai bun prieten al meu, transformat el însuşi în semnatar al Apelului, tentativa a doua, din 1981; nu mai puţin, apelul or gestul meu rezistent a fost cunoscut de membrii Cenaclului de luni, ce consituie nucleul generaţiei 80, care după ce-au aflat de la Călin Vlasie că am fost reţinut de Securitate, în octombrie 1980, au vrut să se revolte ad-hoc, însă au fost calmaţi de coordonatorul cenaclului, dl Manolescu, care le-a spus lunediştilor că va interveni la G. Macovescu, politrucul şi preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, pentru eliberarea mea (ceea ce onestul om a şi făcut) ; totodată, au auzit de păţania mea cu Securitatea miile de rumâni din zona de domiciliu şi de serviciu, în rândul cărora cazul “Poetu” a avut un oarece ecou, ecoul zonal al cazului culminând cu dezbaterea publică din şedinţa de înfierare ce a avut loc la Slatina în data de 19 octombrie 1981 – popularizată prin buletinele de uz interne ale Securităţii la toate unităţile Secu din ţară – şi la care au participat colegi de serviciu, activişti, ziarişti şi, evident, securişti, aşa cum se vede din documentul pe care l-am reprodus pe my blog. Din acelaşi document, rezultă că despre AVP şi Apelul către Europa a fost informată nu doar toată conducerea DSS – centrală şi locală -, ci chiar Ceauşescu personal, astfel că se poate conchide că o bună parte din elita de atunci a RSR (intelectuală, politică sau din serviciile de informaţii) a ştiut de Apelul către Europa. Faptul că n-a auzit despre Apel sau despre redactorul său şi restul boborului, care-n schimb auzise de Goma ori va auzi, mai târziu, de Dorin Tudoran, de Doina Cornea, de Radu Filipescu sau de alţi disidenţi mai cunoscuţi decât cel imortalizat de băieţi prin d.u.i.-urile “Cronicarul” şi “Poetu” (recte de subsemnatul), ei bine, abia acest fapt n-are nicio relevanţă, aloo, căci boborul va fi rămas, cum spuneam, oricum inert (necum să se radicalizeze ca urmare a unei dizidențe mai cu moţ, cică, aşa cum le place unora să creadă) până la aşa-zisa radicalizare din 89 (anul tuturor radicalizărilor din Est, provocate în realitate de serviciile secrete ce pregăteau “revoluţia”, recte marea năpârlire), când tovii şi băieţii care mă cunoşteau mai degrabă pe mine, decât pe ceilalţi disidenţi de care auzise tot boboru’, au montat, ei, “Revoluţia în Direct” (văzând că elita intelectuală sau civică n-are de gând să mişte în front, vai…) şi, dându-se de trei ori preste cap, precum personajul principal din “Povestea porcului fermecat”, s-au transformat din teroriştii reacţionari de ieri, în revoluţionarii “salvatori” de azi-mâine, de la o zi la alta, efectiv. Şi nu cred că e o întâmplare că printre picioarele “revoluţionarilor” din decembrie 1989 s-a învârtit, ba chiar într-un post important în acele momente (ofiţer de serviciu pe întregul Minister de Interne – Miliţie plus Securitate – în zilele de 21-22 decembrie 1989), însuşi faimosul colonel Raţiu, cel care mă anchetase, în calitate de şef al Securităţii Judeţului Olt, în octombrie 1980 şi-n octombrie 1981, dar şi mai apoi, până la săltarea sa la cucurigul Direcţiei I (informaţii interne, disidenţi) a DSS (începând din 1985 şi până la “revoluţie”, inclusiv), ofiţer despre care nu m-aş mira să aflu c-a fost promovat la şefia Direcţiei I, cu funcţie de general, tocmai pentru că reuşise să rezolve de o manieră fulminantă cazul “Poetu” (şi care într-o discuţie să zicem neoficială, din lungul şir de anchete la care m-a supus, mi-a zis textual: “Aveţi dreptate, tov AVP… Şi eu sunt de părere că greşesc grav cei care cred că oamenii, cărora – cum ziceţi dvs – le-au trebuit milioane de ani spre a se transforma din maimuţe în hominizi, pot fi transformaţi peste noapte, la un simplu ordin, într-o colonie de îngeri docili…” Şi deci, cine pe cine a radicalizat, în fond şi la urma urmei…? Boboru’ ăla care cică ar fi auzit de Dorin Tudoran, de Doina Cornea, de Radu Filipescu sau de alţi disidenţi celebri, dar nu şi de mine, nu putea fi radicalizat decât de frigul şi foamea din realitate, aloo, iar nu de eseul prea subţire pentru boboreni, “Frig sau Frică”; pe când io am proba că Apelul către Europa i-a radicalizat niţeluş – ca dreaq, n-aşa ? – chiar pe cei de frica cărora ştia însuşi Dictatoru, dar de care – tocmai de aceea – n-a scăpat… oops.

++++++++++++

Text original & comments: aici.