O scrisoare către stele, căci cui dreaq să te plângi la Românica, very vere ?

Şi uite aşa, mey dragă Stely, se trage asupra mea din toate poziţiile, precum teroriştii lu Ivan Ilici la “revoluţia” de artificii, trasoare şi sclipici, la care din nenorocire a curs sânge de copii nevinovaţi şi de voinici, nu doar vopsea, ca-n vicleimurile de păcălici. Când mă lasă din focu’ încrucişat de makaroave ale goe, humorache, unicornu, radu 1-2, laminut, alţi şi alţi anonimoşi ce-au tras în noi după 21-22 (şi cred că s-au adunat cu sutele, efectiv, în lunga-mi carieră din Hyperspatz), mă iau în ghionturi foşti sponsori, meceni, colegi de generaţie şi ţiitori de subsuori, apoi, în fine, foşti lăudători plini de umori etc., etc. Şi pentru ce, bre ? Căci io, sireac de mine, nu fac decât să-mi apăr sărăcia şi nevoile şi neamu’, în timp ce ei, în loc să m-atace ca-n clipele lor felixite, cu încurajări emerite sau măcar cu banu’, tăbărăsc asupra mea cu toroipanu… :(

 

Căutând să văd unde dreaq greşesc, mi-am dat seamă că pe micuţii, pempanţii or gomoşii ăştia – după caz, naz şi praz – îi nebunesc atunci când mă dau mare macaz, deşi n-am şi io decât o singură gaură-n găoaz, ori atunci când glumesc că sunt staru’ cel mai de vaz din parcare, căscăţelul de mine crezând că ei, pânditorii mei, îşi dau seama că chestia asta, la mandea, e doar o poză jucătoare, prin care vreau să dixtrez galeria de surioare, mioare, admiratoare şi alte spectatoare reale, virtuale or viitoare, care altă ocazie de a asista la bătăliile crunte de subt soarele eternei şi fascinantei noastre Rumânii nu mai are cât o fi, după cum ştii, decât dacă se uită la tembelizoare ori la un muşuroi de furnici sau de arici pogonici oarecare (şi să vezi acolo voinici, nu ca aici, n-aşa?), însă atunci când eşti rumân pizmaş şi negru-n ceru gurii cu caş sau când crezi că poţi suplini cu injurii virtuale, colegiale sau candrii ale lulii ori piscii penelopii fandacsii, pe care unii / unele le numesc melancolii, orice ai zice tu şi orice-ai fii, şi poţi s-o faci chiar şi într-un stil ce-ar uimi până şi angerii sătui de-ale paradisului minunăţii, căci tot nemic eşti, în ochii fanţilor, granzilor or arnotenilor hiistericuţi de Bucuresci, dacă nu-i bumbăceşti bine şi nu-i terfeleşti cu cele mai veninoase otrăvuri poeticeşti (da, dar pe urmă musai să te prefaci că tu, iar nu ei, eşti învins baremi ca Phyrus la Futureşti).

Drept urmare, le declar celor ce cred că mă dau mare că, din contra, sunt cel mai mic (dar nu şi unde aţi vrea voi mai tare, fugiţi draq) şi-i las să se suie doar ei la prepeleac, ca să li să pară că sunt mai pitic ca un biet futac (o specie de gândac, pt cine nu ştie) ; celor care cred că mă dau mumos coz, n-au decât să se uite la pozele mele şi să vază că sunt mai caraghioz ca Făt Frumos din Sos, recte ca un cotoi franjuros, nici măcar gustos… oops ; celor ce-şi închipuie că mă consider sau chiar oi fi, te pomeneşti, Poeselu’ din Poveşti al cenuşăresei Rumânii, îi las să mă caute în pozânări, iar dacă or găsi şi altceva decât găuri, chibrituri de lumânări şi firmituri de brânzică dulce, să le-mbuce ; celor nebuniţi de ideea că Poemul de oţel,  pentru prea puţini contemporani abordabil, însă hai să zicem că acceptabil, ar phootea fi, dreq, complet şi pe vecie inoxidabil, aşa cum a exclamat chiar pretinu-mi şi colegu DT într-o clipă de sinceritate, printre oftaturile şi strîmbăturile toate, le spun că plachetuţa mea n-are (vba trolului humorache) decât 57 pag, pe numărate ; somnităţilor didactico-pedagogice nebunite de ideea că Ipoteza KG sau Planeta-Ou ar phootea deveni într-o zi nu doar ideea de căpătâi a boborului ce n-a avut până acum decât gânditori de lumeea a 3-a, dacă nu chiar de-a 4-a, le spun să nu se teamă, căci niciodată boboru’ de la APACA, tov acad Marga sau experţii lu’ kaka-maka nu vor percepe muult mai mult decât iaka, ei drace, şi deci nu e niciun pericol să iau măcar premiul Nobel pentru pace, mai nainte de a da ortu’ popii străpuns de conaţionalele coarne, bolduri, ace sau necat în marea de scuipaturi dibace ; în fine, celor care sunt speriaţi că “Apelul către Europa” ori samizadtul “NU!” vor fi socotite cândva mai importante decât faptele heroice ale unora sau altora, le spun să lase totul pe seama mea: căci io însumi sunt gata să recunosc, iată, că faptele orişicui sunt mai cunoscute, mai importante sau mai folositoare decât faptele poeselului, care nu-şi revendică decât un singur merit trist (şi zău că n-aş vrea să insist) : acela de a fi fost singurul rezistent “vădit anticomunist” (vba unui ex-lăudător, actualmente amoral agresor, alături de “humor”, “goe”, “myt-mytcor” şi ceilalţi dintr-al “character assassination”-ilor ciopor tricolor).

Şi cu asta nu vreau decât să mă lăsaţi în pace, pe bune, frăticilor.

ps. Sper că nici masetrul DG şi nici Volo nu se vor supala pentru că m-am folosit de munca şi imaginea lor, spre a ilustra tratamentu’ pe care mi-l / ni-l aplică al nost bobor.

++++++++++++++

Text original & comments: aici.