Mama

Chiar aşa: unde e mama ?? Mi-ar fi atât de uşor să răspund, ca un fiu iubitor ce sunt, – în Rai ! şi să scap astfel de grija-i ce se ţine de mine ca un nemilos scai, prezervându-mă doar pentru dorul de nevasta şi copiii ce-au încă nevoie de vital mălai, vai, şi pentru soarta patriei şi-a restului omenirei de pe splai, n-aşa ? Fiindcă a suferit atâta, sărăcuţa, fiindcă n-a făcut rău la nimenea, fiindcă a fost credincioasă ca sfânta Vinerea, fiindcă nu cunosc să fi încălcat Decalogul lui Moisei, cel puţin nu cu voia dumneaei, şi fiindcă m-a născut pe mine, bey, n-aşa?, iar io m-am rugat pentru dânsa la Domnul aşa cum numai un poet se poate ruga pt măicuţa sa şi pentru toată făptura, care-ar fi atunci chestia?, de ce n-aş spera că şi roaba Domnului paulina, pentru care s-a rugat şi popa din sat cu toate cântările de mântuire pe care Tradiţia ni le-a lăsat, ocazie cu care io am ars lumânările de iertat, ba chiar s-au rugat pentru mămica şi pretinii mei cu suflet binecuvântat de pe net & nat, şi deci de ce n-aş spera că mămica mea a intrat de-acuma şi ea în Raiul străluminat de făcliile îngerilor şi drepţilor lu Dumnezeu din cerul înalt, unde nu e supărare, nici întristare, nici suspin, ca pe tărâmul cestălalt, ci doar pacea lu halelluiah şi amin slăvită veşnic de chorul serafim ?

Da’ spuneţi-mi, unde e Raiul ista – în Cer, în sus ? Bun, şi cât de sus este, mai sus şi decât strălucitoarea Canopus sau roşia Arcturus, mai sus şi decât Andromeda ce-şi toarce spinul ca un gigantic fus, mai sus şi decât Metagalaxia de nespus, mai presus decât orice sus ? Păi, mey, dacă aş fi sigur că e aşa, aş găsi io o cale să zbor pân’ la măicuţa mea, ce-ar însemna pt un zburător cu negre plete ce ştie ce-i iubirea mai multe decât Pavel şi toată Biblia un zbor oricât de lung prin hyperspa’...? 

Mă tem însă că niciodată n-o s-o mai văd pe mama aşa cum fu ea !:( Mă tem, iată, că făptura sa, ca şi a lui Tăticu, Marele, Maica-Mare, a frăţiorului adorat, a martorilor vieţii mele din leatul copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat (chit că fu plasat în Lagărul activiştilor şi securiştilor de altădat, n-aşa?), sau a prietenilor, cunoscuţilor, neamurilor şi vecinilor ce alaltăieri în cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământul uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina-Lenuţa, ca semn că n-o vor fi uitat şi ca s-o conducă spre gaura de vierme ce-o aştepta căscată în groapa strămoşească, n-aşa?, mă tem că toţi aceştia s-au desfiinţat irevocabil, helas, şi mă-ntreb, iată, dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau n-au existat şi simt şi rog să fiu iertat că vă spun, că de acum încolo, şi cel puţin în timpul real ce şi pentru mine se va face scrum, ai mei nu vor mai vieţui decât în memoria-mi şi-n clusterele poemului shogun pe care li-l voi fi dedicat şi care, chiar după ce şi io voi fi somat să merg în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte, îmi va supravieţui din carte în carte, pomenindu-i pre ei din neam în neam, până când toată hârtia lumii va putrezi şi ea sau Googlele Măreţ, unde-mi voi ridica în virtual & imortal neamul meu cel rumânesc & opera, va da faliment fatal cândva, căzând şi el de pe val, ca orice potentat în final.

Şi-atunci, mă veţi întreba – unii cu zâmbete maliţioase, alţii din curiozitate ori spre a bârfi ca la cahfenea, alţii cu mânie habotnică sau cu cine ştie ce altă dambla -, ce rost mai are şi viaţa asta, bey, poeselule,  în care după ce-ai trăit felixit ca un fluture cap-de-mort pe-o floare, părând a fi de toată lumea sau măcar de-ai tăi iubit, te pomeneşti deodată părăsit în propria-ţi duhoare, lăsat pe mâna escarelor îngrozitoare şi-a viermilor ce-ncep să-nfulece din tine încă de pe patul de spital, în timp ce lumea ailaltă, vesel-ignorantă, cu miriade de fiinţe care abia atunci răsar şi se pun pe eternul trăit bine, n-aşa?, construindu-şi de zor care o căsuţă cu zorele în pridvor, care fabrici şi uzine ce-s ţâţa banilor şi din care bogaţii lumii îşi procură capital pentru alte şi alte buildinguri cu turlele până-n nor, care o vizuină, un muşunoi, o peşteră sau un cuib de condor, după cum e rostul ori soiul lor, se pregăteşte să trăiască parcă în vecii vecilor, pe când în realitate, vai, după ce dai colţul colea, n-aşa?, escadronul de escare şi singurătatea înspăimântătoare te-aşteaptă ca pe mama şi de fapt ca pe fiecare, mey man, poţi să fii tu şi shwartzenegger superman, Imperiorul Bună Parte sau Prezidentu’ Tufiş şi să se târască-n faţa ta mapamondul ciuciumiş, şi chiar dacă nu sfârşeşti în propriu-ţi kk sau piş, de fiinţele alea pofticioase din gaura de vierme a ţintirimului, fie iel din Paris sau Periş, unde nu locuieşte decât neamul oribilelor entităţi cu dinţişori tăiş, nu vei scăpa, poţi să fii tu şi cel mai tare cap de afiş… oops.

Şi deci ce sens au toate astea ?, - mă-ntreb, aşa cum alţii s-au tot întrebat, de când e pământul de mintea lui homo sapiens sapiens luminat şi nu doar de stelele reci de pe-al cerului hat ? Ce e cu fiinţele astea care după ce-şi trăiesc secvenţa incastrată în sămânţa cu care le-a-nzestrat Evoluţia Suitoare sau Altcineva dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în memoria celor care încă mai sunt ? Ce e cu înghesuiala asta formidabilă de forme din mediul înconjurător, artifexuri sau născute din natural amor, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de Univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosul le-a generat după ce-a bingbangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un Tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care totuşi nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice ce-ncap toate într-un Tabel nici cât un template de amărât blogşor, pe când pe Planeta Albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de Primitivul Atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din Im-mensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficul tron nobilu Fiu de Om, a…?

Ei bine, chiar în asta va consta evanghelia după mine, n-aşa ? – să vă spun cine-a murit şi s-a-ngropat în locul mamei, de fapt, alaltărea şi de când e lumeea-lume, voila, cine s-a pătimit ca şi Christ pe crucea sa, cine, cum şi de ce va învia la stadiu’ ăla Omega. Asta, desigur, cu condiţia ca până când voi termina io de vorbit despre Tainicul Ouşor de la Sfârşita Sfârşiturilor, să nu cad la rându-mi pradă escarelor şi chiar subt nasul unui contingent ce se bleojdeşte la mine ca bobo în bălciu Urlaţilor, când nu se răţoieşte ca fostul meu pretin robin sau ca cinicul red al haţilor… :(

++++++++++++++

Text original & comments: aici.