Primul drum

Îmi amintesc perfect de primul drum pe care l-am făcut în viaţa mea, la vârsta de 9-10 luni, cred, în orice caz înainte de a împlini un an, când ai mei m-au dus la Spital într-o căruţă, după cum am aflat mai târziu, având o amigdalită severă, cu complicaţii ORL, ale cărei urmări le resimt şi azi. Stăteam cu faţa-n sus în căruţă, înfofolit în hăinuţe şi plăpumiţe, desigur, fără însă ca eu să fi perceput atunci chestiuţele astea, iar undeva deasupra mea, la o înălţime ce mi se părea ameţitoare, vedeam cum vârfurile copacilor ce străjuaiu şoseaua se perindau unul după altul fugind în urmă, fără ca eu să-nţeleg ce-nseamnă asta, evident, fiindcă marginile lumicichii mele de atunci se opreau imediat acolo, în preajma mea sau cel mult până spre orizontul crengilor, dincolo fiind Misterul sau Virtualitatea absolută, eu neamintindu-mi de fapt nici măcar de ai mei, care mă însoţeau atunci, necum de conducătorul caretei or de calul care ne tracta etcetera. După un timp care mi s-a părut infinit – şi nu exagerez – am ajuns la Spital, recte într-un spaţiu pentru mine fabulos, de unde nu-mi amintesc decât de pătuţul de fier în care am fost “repartizat”, cu tăbliile lui albe şi scorojite, cu gărduţul înalt, de care mă agăţam şi mă uitam cam speriat la colega mea de salon, cum ar veni, un didiloi de fetiţă care mă privea la rându-i din pătuţul alăturat, cu nişte ochişori aburoşi şi urduroşi, aninată şi ea cu mânuşiţele de marginea pătuţului, în timp ce mămica şi cu o tanti în alb – infirmiera – ne urmăreau râzând. Reţin cămăşuţa de pânză albă cu care eram îmbrăcat, precum şi imaginea mânuţelor mele încleştate pe tăblia de fier, dar nu şi clipele – pentru alţii coşmareşti – în care mi se făceau injecţii (dacă mi s-or fi făcut!), pe care le-am suportat dintotdeauna c-un stoicism uimitor, de altfel, fiindcă în mod obişnuit io sunt hipersensibil, aproape total vulnerabil la agresiunile non-fizice, mai ales, cu deosebire la acelea pe care eu le percep nedrepte. Am mai spus undeva că ori de câte ori mă certa mama mă-ntunecam, efectiv, chiar din cea mai fragedă pruncie, astfel că aproape de fiecare dată Mămica exclama înciudată : “Uăăă, ia uite ce nor vine de la Cornu Caprii! Descreţeşte dracu’ sprincenele alea, că sperii oamenii, Clone ce eşti !” “Clone” era un moşneag de pe Linia Mare – uliţa noastră – , cu sprâncene lungi şi dese, vestit prin faptul că era mereu încruntat şi ciufut… oops.

Altceva nu-mi mai amintesc din primul Spital, reţin însă clipele infernale de apoi, de multe ori repetate în copilăria mea, când mă trezeam noaptea sufocat, abia respirând din cauza inflamaţiei amigadalelor, iar părinţii înnebuniţi să nu le mor în braţe fugeau cu mine în cârcă prin zloată sau prin zăpadă spre Baba Cârna, experta satului, care-mi vâra degetul ei lung şi descărnat în gât şi-mi ungea amigdalele cu piele de guşter uscată, după care într-adevăr inflamaţia îmi trecea şi puteam măcar să respir mai uşor. Cu timpul, infecţia de la gât a trecut la urechi, producându-mi o otită medie supurată care a persistat până am devenit flăcăiandru (fără însă a-mi afecta auzul, la început), în pofida unor tratamente cam în dorul lelii, totuşi, vai, şi nu pentru că părinţii ar fi neglijat insidioasa boală (cred că tăticu le-a cărat doctorilor tone de peşte), ci pentru că medicii,  medicamentele şi tratamentele erau cum erau pe atunci, abia spre sfârşitul adolescenţei, când mi-au fost extirpate şi amigdalele, făcându-mi-se primul tratament mai serios cu antibiotice forte, la Spitalul Colţea. Nu mai pomenesc acum de faptul că atunci când eram la scaldă, în Balta Mamina, io adoram să stau mai mult de-a scufundelea, deşi trebuia să mă feresc de apă ca de diavol… oops

Durerile cumplite de urechi, care nu pot fi comparate cu nicio altă durere, după cum ştiu cei păţiţi, le tratam la început c-un “înger îngeraş al meu“, spus din toată inimuţa mea de copil speriat şi îndemnat fiind de maica mare sau de mămuţa, care nu mai ştia şi ea ce să facă, sărăcuţa, şi culmea e că de cele mai multe ori ruga îmi era ascultată, iar durerea era alinată.

Asta e.

++++++++++++++++++++++++

Text original & comments: aici.