La Balta Mare

Uite, exact aşa arătau plumunele - apa cu nuferi – de la Balta Mare, o zonă din Balta Mamina ce se întindea pe câţiva km patraţi, mai mumosă şi ca Delta Dunării (pe care însă n-am văzut-o decât în poze :( ) şi unde io ajungeam fie atunci când mă duceam cu tăticu’ la tăiat de trestie şi răchită în Luncă, aşa cum v-am povestit odată aici, fie când mergeam cu Marele (cum îi ziceam io bunicului patern) şi cu tovarăşu-i de pescărie, unchiu Lisandru ale Mirea, să cercetăm vârşele, care fuseseră puse în zilele precedente în Baltă, una lângă alta, atât pe distanţa de un km dintre malul Gura Padinei şi primul grind din dreptul satului (şi era vorba de zeci de vârşe, pe care pescarii le cercetau însă pe sărite, în timpul a câteva zile), cât şi, altele, mai puţine, ce-i drept, însă mai sofisticate, înfipte chiar prin ochiurile stufărişului de la Balta Mare, cam aşa cum puteţi vedea aici.

Ca şi în zilele când mă duceam cu tăticu’ la tăiat de trestie, trebuia să ne sculăm cu noaptea în cap, să luăm băbăicile sau opăcinile (ramele) şi alte scule necesare navigatului, inclusiv catargul şi pânza micii corăbioare, apoi să scoborâm malul înalt al Bălţii Mamina (sau Potelu, cum i se spune în hărţile mai noi) şi să dezlegăm barca de la priponul ei, după care, în crăpatul zorilor, cercetam din mers şi după semne numai de bătrânii pescari ştiute şirul de vârşe dintre mal şi grind, numai pe acelea în care eram siguri că se găseşte peşte, apoi, prin plumunele mai mici de printre grinduri (care-n verile secetoase secau şi atunci trebuia să facem un ocol de câteva ore pe la capătul Grindului), ne îndreptam spre vârşele de la Balta Mare, la care ajungeam după o oră-două de mers şi pe care de regulă le găseam pline de pesce : somni, ştiuci, crapi, şalăi, bibani, plătici de cinci-şase kile, astfel că într-un final încărcam barca numai cu pesce pe alese, pe care îl predam la Schela – ori schila, cum îi ziceam noi – de la Orlea, unde era cherhanaua la care livrau peştele bărcile pescăreşti din Orlea, Gura Padinii şi Celei, o a doua schilă, la care erau arondaţi pescarii din celelalte sate de pe malul Bălţii (Grojdibodu, Potelu, Ianca), aflându-se la Potelu.

Vă închipuţi cu câtă înfiorare priveam, înfofolit în muşamaua pescărească şi ciuciulit pe başul de la pupa, lângă piciorele lui Marele, care ţinea cârma, cum unchiu Lisandru arunca în barcă, scoţându-i din vârşe, somnii planturoşi, arcuindele ştiuci, dolofanii crapi aurii, bibanii verzulii, lătăreţele plătici, şalăii cei voinici, grămada de pesci crescând mereu în burta şăicii, aşteptându-mă ca pescii, zbătându-se vivoroşi în barcă, fie s-ajungă a sări pe mine, temându-mă mai ales de dinţii ascuţiţi ai ştiucii, fie să salte din barcă, aşa cum se întâmpla de altfel frecvent, fără însă ca ale Marele să se sinchisească prea tare de întâmplarea asta, ci din contra, râzând şi tachinându-mă că nu sunt un paznic de pesci bun. După ce barca se încărca, de aproape că atingea cu marginea apa cristalină, peştele era acoperit c-un paravan de trestie, ca să-i ţină de umbră, iar noi porneam deîndată spre Schilă, ca să predăm gustoasa încărcătură (ale Marele fiind pescari profesionişti, angajaţi la stat), ajungând la cherhana cam pe la amiază, după nişte ore de mers prin nufăriş şi stufăriş, apoi prin kilometrul de balta liberă, către Orlea. Pe drum, tolănit printre bulendrele de lângă başul pe care stătea Marele, care însă se schimba din când în când cu unchiu Lisandru la băbăici, io, cu-o pălărie de paie ferfeniţită pe cap, ca să nu mă ardă soarele, cercetam cu-o curiozitate imensă şi niciodată potolită, deşi am fost de zeci de ori pe drumul acela, împrejurimile de ape, nuferi, trestii, păpuriş, păsăret de toate neamurile şi culorile, care ba trecea vijelios pe deasupra noastră, ba ateriza pleoscăind prin ochiurile de baltă din trestiiş, într-un vacarm încântător, în timp ce oamenii mari sporovăiau şi ei uşor-uşor de-ale lor, părinţilor, chestii pe care noi, copiii, le percepeam pe-atunci doar ca pe un rumor sau ca pe un fond sonor oarecare, fără nicio legătură cu lumeea noastră fermecătoare.

La Schila de la Orlea poposeam alte câteva ore, pînă când pescarii, veniţi din mai multe părţi ale Bălţii, predau pescele la cherhana şi se bucurau de câteva ceşti de ţuică tare, adusă de vreun căpătător de peşte, care ne oferea în schimb produse ţărăneşti de sezon : ţuică, brânză, struguri, fasole, roşii sau altele de acest soi. Io, estimp, adăstam în barca priponită lângă mal, uitându-mă la forfota de oameni mari, fără însă să mă plictisesc prea tare, căci eram cu gândul tot la plumunele, pescii, pelicanii, cocostărcii şi broaştele din Balta Mare… În sfârşit, pescarii îşi terminau treaba şi, dacă aveam noroc de un vânt bun din pupa, puneam pânza la catarg şi mergeam duşi de vântul dezmierdător spre Gura Padinii, pe o distanţă de 3 km, fără să mai tragem la băbăici, iar la cârmă aflându-mă chiar io, aloo, pe care Marele mă lăsa să conduc, el fiind lângă mine şi păzindu-mă să nu cad naiba în apă… oops. Acestea erau momentele când mă simţeam nu ca un pui de pescar paraleu, ci ca un zeu… :oops:

++++++++++++++++

Text original & comments: aici.