Regele hyperspatziului fatza cu reactiunea… oops

După cum s-a văzut din topicul precedent, regele hyperspatziului a pățit el însuși rușinea de a cădea, în raport cu faimoasele texte „denigratoare” al dlui Patapievici, pe post de Conu Leonida față cu reacțiunea, în timp ce bunii săi pretini Marginalia, Cindrel și Niku elektriku au jucat rolul realistei Safta, aducându-l pe nevricosul Rigă cu picioarele pre Pământ, extrăgându-l din dulapul retoric unde vajnicul luptător pentru Libertate și, culmea, pentru Republică se refugiase urgentissim, la auzul revolverelor d-lui HRP-Ipingescu … :oops:

Să analizăm, cu voia onor cetitor, cum de s-a întâmplat această inomabilă eroare.

Vinavatul nr.1 e, desigur, d.Patapievici, helas, căruia textul cu pricina i-a ieşit nu ca și cum ar fi fost să fie o ironie fină sadea, așa cum ne atrage atenția distinsa Marginalia, ci ca și cum chiar își expunea concepția domniei sale despre vechitura de Emin, ca drea (oops!) Spre a fi perceput în sensul ironic deplin, deci indiferent de contextul în care s-ar fi citit acest pasaj în fond calin, textul trebuia să fie mai sarcastic sau poate mai fistichiu, astfel încât să nu riște a fi confundat c-un text zbanghiu, de vreun rumân momentan  supalat, ofuscat ori – doamne fereşte – cam diliu ; de exemplu, revolverul din text trebuia probabil înlocuit cu-o bâtă noduroasă de pe nat, din start, sau baremi cu-o bâtă de baseball, simbolul leatului americanizat, executându-se și alte reglaje textuale despre care nu vreau să intru acum în detalii filologicale. Așa, textul a riscat să fie luat tale quale nu doar de conii leonizi şi de efimițele naționale, dar, cum spuneam, de însuși regele hyperspatziului postmodern, carele mai ales după ce-a citit (la aceeași sursă de altfel, „Contemporanul”, aţi ghicit) un alt text patapievician, poate că la fel de ironico-dichisit, deși aparent la fel de antipatriotico-nesimțit, nici n-a mai stat să descopere, subt textul celălalt, ironia fină ce l-ar fi salvat de acuza aproape inevitabilă de antieminescianism curat :( Dar iată și textul cestălalt:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni și așa mai departe, la nesfîrșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit.” (H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 63).

 Cu asta ajungem la vinavatul nr.2, deci la sursa care ne-a furnizat, nouă, cititorilor, desigur că fără să vrea, textele patapieviciene (pe cel analizat în topicul precedent și pe cel de mai sus), fără însă să ne fi spus că aceste texte sunt scoase din contextul în care HRP le-a expus (mai exact nu s-a subliniat acest „amănunt” apăsat…ups), context din care ar fi rezultat, dacă sursa ar fi avut diligența or prudența de a ni-l fi prezentat odată cu textele pe care ni le-a oferit la neadmirat, neapărat, că auctorul nostru e – te pomeneşti – nevinovat.

Și-n fine, vinavatul nr.3 e chiar numitul rigă din hyperspatz (subsemnatul), care deși a recunoscut negru pe alb că n-a cetit din onestul d.Patapievici mai nemic, s-a precipitat să-și dea cu părerea într-un mod ultrapolemic & birlic, repezindu-l pe bietul domn ca și cum i-ar fi fost cel mai mare inimic… (ups!)

Aici se potrivește o fabulă aleasă de Aesop pre versuri avepiste cu sirop de mură-n gură și dulceață de cianură :

În pădurea cea stufoasă

Un lup înfometat ca un chestor de poliţie judiciară lihnit (respectiv neomenit de puşcăriabilii care l-au cam ocolit de la o vreme, fiindcă au tratat direct cu chestorii şefi, pesemne) se-ntâlni c-un miel de-o zi rătăcit de turma maică-sii şi care-l privi drept în ochi, fără să pară deloc a se-ngrozi, ci din contra, bucuros că are cu cine să se joace şi s-adune floricele pe câmpii, ca tot neamul de copii. Văzând atâta nevinovăţie în ochişorii căprii, lupul se sfii să-l înhaţe pe loc şi se strădui să găsească un pretext pentru dăgălaşul cojoc, aşa că se porni a-l iscodi, ascunzându-şi gândul criminal subt obroc: „Ai, mhă, nu eşti tu ăla care m-ai înjurat anul trecut ?” „Anul trecut ? Păi io nu eram atunci născut!” răspunse mielul, clipind mărunt. „Dar când ai mâncat iarbă de pe păşunea mea cum ai făcut, nimicarniţo, a?” se răsti lupul şi mai crunt. „Păi io încă n-am păscut, căci n-am decât gingiuţe de supt!” zise mielu, după ce se gândi un minut. „Da, dar apă din izvoarele mele tot ai băut, pui de lele, aşa că va fi vai de picioruşele tele!”, mârâi lupu, scrâşnind din măsele. „O-le-le, ce-ai nene? – ridică mielu din sprincene – Păi io beau numai lăptic, bre!” După care adăugă repede, cu-o mutriţă radioasă: „La fiecare masă!”. Atunci lupul, sătul să mai asculte fiinţişoara plicticoasă, îl înşfăcă pe miel de blăniţa-i pufoasă şi dispăru cu el în pădurea cea stufoasă…

Morala : când eşti o pradă mult prea gustoasă pentru o fiară nemâncato-nemiloasă, nu-ţi face iluzia că o vei înduioşa prin dreptatea, logica, retorica or drăgălăşenia ta, şi-n loc să turui în proasta cu clanţa, cheamă urgent poliţia – cu condiţia să nu fie din Burkina Faso sau Ro – or mai bine ambulanţa, aloo…

Să stăm strâmb, dar să judecăm drept.

+++++++++++++++++++++

Text original & comments: aici.