Va mai amintiti de mIRC, bey ?

După părerea mea, mIRC-ul de altădată, din epoca de pionierat a new media & social-media (sfârșitul anilor 90), era mai spectaculos & misterioss decât Facebook-ul ista de un gust cam dubios. Când am intrat prima dată pe mIRC și am aruncat primele cuvinte pe canalul Paris, din întâmplare, văzând apoi cum parolele mele sunt luate de vijeliosul curent al vorbelor curgătoare ca un uriaș fluviu la vale, tale quale, am avut impresia copleșitoare că vizualizez însăși Panta Rhei, aloo, frățioare, că percep cum timpul în necontenita-i revărsare duce lumeea spre Black Holele omegale, unde nu e întristare nici suspin, ci doar Zeul volialin, contemplându-se și liubindu-se pe sine însuși într-un infinit spin. Facebook-ul a adus în plus – față de mIRC – doar posibilitatea de comunicare pentru ființele timide sau necuvântătoare, care s-au putut exprima prin pozele odraslelor, familiilor, animăluțelor din dotare sau ale naturii înconjurătoare, prin citate copypastate sau prin like mute, dar sindicalizate, ceea ce n-a fost puțin lucru, desigur, fratre, și totuși nici cine știe ce evoluție or creștere n-a însemnat (și cu atât mai puțin revoluție), arătându-ne, în mod oarecum ciudat, că Nea Ceașcă al nostr’ fusese protocronic încă o dat’, cu „Cântarea României”, un feisbuc iepocal pe blat, iar nu doar visul unui mprost turbat, te pomenești, a…? oops.

Post scriptum. Tocmai mă pregăteam să lansez topicul cu conținutul de mai sus, când cățelușa Akismet m-a atenționat c-a apărut prin găurica din zid goe al lu mboe securistrigoe, trolul anonim care de 4-5 anișori mă tocăne aproape zilnic la spam, porcăindu-mă într-un mod atât de oțărât și de sistematic încât n-aveam cum să nu cred că omul ista e teleghidat de vechii mei „pretini”, băieții cu ochi albaștri, într-o misie de character assassination, mai ales că mizerabila-i tocăneală era susținută și de un bombardament executat de pe blogul botezat de mine Troaca lu Goe, unde de-a lungul vremii au prestat contra subsemnatului alți ticăloși mercenari sau pretenari, de la Radu Humor la – last but not least – „stely”... :evil: Însă de data asta, ciurprizător, goe securistrigoe n-a mai fost pornit pe omor, ci mi-a cuvântat în felul următor …oops :

Înscris în 2014/06/14 la 6:40 PM

D-le Padina, aș vrea să profit de atmosfera idilică și de peisajul bucolic instaurate, în mod oarecum neașteptat, în aria de comentarii a blogului d-voastră, pentru a face un anunț preliminar în contextul căruia aș dori să vă adresez, în final, o rugăminte. Așadar, după cum poate ați intuit, intenționez să mă retrag, provizoriu, din aceasta zonă a spațiului virtual. Cum în orice provizorat se ascund germenii definitivului, este foarte posibil să nu mai intram niciodată în atingeri viitoare unul (concret-ul) cu altul (abstract-ul), în restul timpului disponibil. Întrucât pe durata îndelungatului și consistentului nostru dialog n-am reușit nici să vă conving că greșiți grav (…) cenzurând comentariile pe blogul d-voastră (ale altora în general și ale d-lui Goe în particular) și nici să produc efecte compensatorii adecvate (socialmente reparatorii în context, și/sau terapeutice, și/sau/măcar punitive) cu o anvergură rezonabilă (în raport cu daunele produse de felul d-voastră de a vă manifesta în relațiile cu ceilalți cetățeni anonimi ai hiperspațiului), acum, la despărțire, nu-mi rămâne decât să constat și să recunosc sincer că eforturile mele au fost încununate de eșec. Prin urmare întreaga încărcătură emoționala și stresul aferent, rezultate din îndelungatul și consistentul nostru dialog, care ne-au afectat (aș zice) în egală măsură, se vor fi dovedit a fi în zadar, fără rost. Este cât se poate de adevărat că scopul scuză mijloacele, dar în speța de față, întrucât scopurile au fost ratate, mijloacele nu mai pot fi scuzate. Este așadar de datoria mea să vă cer scuze pentru neajunsurile pe care vi le voi fi produs (cu voie sau fără voie) pe durata îndelungatului și consistentului nostru dialog. Va rog, d-le Padina, sa mă iertați (desigur în măsura posibilităților spațio-temporale disponibile), la momentul și în condițiile pe care le veți considera potrivite, pentru a lua în considerare, în contumacie, cererea mea de azi. Până atunci (și nu numai) vă asigur în mod imparțial de sincera mea simpatie (parțială firește, complementară celorlalte game de sentimente virtuale pe care vi le port), cât și de faptul că voi purta o duioasă amintire personajului AVP din Hiperspațiu. Vă urez sănătate și succese atât în lumea imaginarului virtual cât și a concretei realității personale, înconjurătoare. Cu drag, al dv. dl.Goe.

Ce să-i zic nefelixitului trol… ? (care m-a scârbit atât de avan încât de aproape doi ani de zilișoare nu i-am mai vizitat absolut niciodată troaca, orice ar fi scris despre mine acoloșa). O să-i răspund cu-o fabulă aleasă de Aesop pre versuri avepiste cu sirop de mură-n gură și dulceață de cianură… Se cheamă (știe ‘mnealui… ;)):

Frunzulica

Un greieraş voios cânta într-un arbore nalt şi stufos, dar vulpoiul, având pohtă de-un desert delicios, se prefăcu nebunit după glăscioru-i unduios şi-l invită mieros jos, ca să vază şi el un aşa cântăreţ glorios şi să nu moară prost… oops. Pricepând lucrătura, întrucât pur şi simplu n-ai voie să te iei după un vulpoi, oricât ar părea momentan de blând mierloi, greeraşul spuse că e de acord să scoboare spre a fi admirat în întreaga-i splendoare, n-aşa?, drept care, rupând din pom o frunzuliţă oarecare, o aruncă la vulpoi în cărare. Atunci, vulpoiul, – haţ ! se şi repezi să-l ia pe greeraş în clanţ, însă după ce c-acoloşa nu era decât un zmecher zbanţ, vulpoiul căzu – ha,ha,ha – şi-ntr-un laţ şi-ncepu să strige – cam cu ruşine, de ! – să vie repede un ambulanţ… oops În timp ce vulpoiul se zbătea şi schelălăia fără prea mari șanşe de scăpare, greieraşul scoborî liniştit şi zise către fiara ex-ispititoare : “Aşa-i că ţi-am tras-o, nea cutare, a ? Află mata că de când am zărit o aripă de greieraş într-un kkţel de vulpe pe imaş, io cred că e bine să-i cânţi vulpoiului numai prohodul, phoote-l-aş….! “

Morala ne-arată că dacă eşti vulpe şi vrei să i-o tragi unui artist mare nu tre’ să-i ordoni poeselului să scoboare din înalţimile-i ameţitoare (căci atunci precis vei deveni obiectul pamfletelor sale necruţătoare), ci aşteaptă să se răcească sfântul soare şi să vie dalba ninsoare, când greeraşul îşi va aduce aminte că, oricât ar fi iel de avepică, tre’ să mai facă şi păpică şi, călcându-şi pe foodulia specifică, va bate la o usă de furnică (şi moralistă, şi calică). Asta-n caz că din zenit nu va fi căzut, biensur, decât o frunzulică  şi că nu te mănâncă-n tur să zgândăreşti un creator pe cât de naiv & pur, pe-atât de inflexibil & dur.

++++++++++++++++++

Text original & comments: aici.